Mihail

Pe la doisprezece ani semănam atât de tare cu ea, de parcă în poză eram eu. Evident, ea era femeie, iar eu bărbat. Băiat, mă rog, la doișpe ani nu te consideră nimeni bărbat, nici chiar dacă ai trecut prin iad, ai mâncat din ce ți-au aruncat alții și ai dormit pe sub geamuri, doar ca să-ți închipui că ai și tu măcar un perete al tău, iar în peretele ăla ai o fereastră. Dar vremurile alea au trecut și bine că au trecut.

Vara aia a fost cea mai urâtă și cea mai frumoasă din viața mea și dacă n-aș fi trăit-o, ar fi fost ca și cum n-aș fi trăit nimic. Viața urâtă, grea și lipsită de dragoste, pe care o trăisem până atunci, fusese doar urmarea faptului că într-o zi, o femeie s-a îmbrăcat în rochia albastră în care venise, și-a luat geanta, și-a lăsat copilul în maternitatea în care îl născuse și a plecat. Nimic din toate astea nu fusese alegerea mea. Dar atunci, sătul de tot urâtul vieții ăleia din orfelinat, mi-am pus într-o boccea niște haine și am sărit geamul, apoi gardul și dus am fost. Nu a fost tocmai ușor, am pândit momentul luni de zile, dar am reușit. Am alergat vreo trei kilometri ca să fiu sigur că îmi pierd urma, apoi m-am oprit. Nu știam ce avea să urmeze, nu-mi făcusem niciun plan concret. Furasem din dosarul meu ținut sub trei rânduri de chei singura poză cu ea care era acolo și îmi pusesem în cap că trebuie să o găsesc. Nu știam unde sau cum. Știam doar că mă pierduse fără să vrea și trebuia să mă găsească.

În primele nopți am dormit într-un parc, la adăpostul unei statui lângă care era un tufiș frumos tuns. Nu-mi era frică, ce frică să-mi fie când în jur nu era nimeni. Era raiul pe pământ. Doar câte un bețiv întârziat mai trecea când și când pe câte o alee, lălăind și târșâindu-și picioarele grele. În rest, liniște. Într-o noapte, m-a trezit lumina unei lanterne ce-mi străpunsese pleoapele și-mi intra violent în ochi. Am crezut că visez, dar un boactăr de noapte mi-a spus scurt: hai, roiu de-aici, așa că m-am ridicat și am plecat. Așa am ajuns pe aleea aceea îngustă, care nici măcar nu era o alee, ci mai degrabă un spațiu între două garduri și m-am aciuat lângă zidul unei case ce era străpuns de o fereastră cu cadru maro și perdele frumoase, albe, de in subțire, ce fâlfâiau ca aripile unui fluture atunci când geamul era deschis și vântul sufla în ele ca în pânzele unei corăbii. Singurul lucru care mă deranja, dar nu foarte tare, era faptul că uneori, noaptea, bețivii se ușurau pe zidurile caselor și pe gardurile de pe alee și mirosea urât. Altfel, era bine. Seara stăteam până se stingea lumina de la geamul de deasupra mea și îmi închipuiam ce viață duc oamenii din casa aia, iar dimineața mă trezeam în fâlfâitul perdelelor de in, pentru că cineva deschidea fereastra foarte devreme ca să aerisească și o închidea după vreo jumătate de oră. Iar eu, în timpul ăsta, mă trezeam, probabil de la micul zgomot pe care îl făcea ușa care se închidea în casă în urma ferestrei deschise și urmăream fâlfâirea uneori bezmetică, alteori liniștită a perdelei. La orfelinat nu am avut perdele la geamuri niciodată. Lumina intra stridentă peste noi în fiecare dimineață. Doar în biroul directoarei, în care am fost de câteva ori, ultima oară chiar când am șutit poza, era la geam o perdea urâtă, devenită gri de veche și nespălată ce era.

Într-o seară, mi-am făcut curaj și m-am ridicat în picioare până la colțul geamului, m-am înălțat pe vârfuri și am privit înăuntru. O veioză lumina la căpătâiul unui pat, iar din partea opusă venea lumina unui televizor. Se auzeau, vag, și ceva sunete, dar nu suficient cât să le înțeleg. Puteam doar să-mi imaginez. Pe pat stătea turcește o fată și se uita într-o carte. Avea capul aplecat și părul lung îi acoperea aproape în întregime fața. Nu mi-am putut da seama exact ce vârstă are. M-am mutat, ușor, în colțul celălalt al ferestrei, să văd televizorul. Era mare, cum nu mai văzusem, și chiar dacă nu îl vedeam din față, ceva tot vedeam. Am stat și m-am uitat până l-a stins, apoi m-am lungit pe cartoanele groase pe care avusesem norocul să le găsesc lângă un magazin unde mă dusesem să șutesc ceva de mâncare și pe care aveam grijă dimineața să le ascund în spatele unui gard mai scund, unde am văzut că nu umblă nimeni, și am adormit cu ochii la stele și cu o liniște în stomac cum nu mai avusesem niciodată. A doua zi aveam de gând să încep căutările.

***

În dosarul din care luasem poza era și o adresă: strada Iasomiei, numărul 12. De acolo trebuia să încep căutările. Nu le începusem încă, pentru că, după cum am constatat, e nevoie de ceva timp să te adaptezi unei vieți noi. Iar noua mea viață trebuia un pic organizată. Adică trebuia să mănânc, să dorm, iar astea, deși lucruri banale, se dovediseră a fi chiar complicate în lipsa banilor. Până am reușit să fur prima dată un pachet de biscuiți dintr-un magazin au trecut două zile întregi în care nu am mâncat nimic, iar de băut, am băut de la țâșnitoarele din centru, despre care știam că sunt acolo, pentru că la orfelinat ne mai scoteau din an în Paști la plimbare. Plus că trebuia să fiu atent să nu mă găsească poliția sau cine mă căuta, să schimb mereu zona din care fur, să mă păstrez curat astfel încât să nu mă ia la ochi vreun paznic sau chiar vreun client și tot felul de mărunțișuri care luau timp. Hainele puține pe care le luasem în boccea nu străluceau de curățenie și trebuia să găsesc urgent un loc unde să le spăl, dar îmi pusesem la punct un mod de a fura fără să fiu prins și lucrul ăsta era liniștitor. Mă prefăceam că sunt cu câte un adult sau o pereche, astfel încât ei să nu își dea seama, dar personalul magazinului să creadă că sunt însoțit. Astfel, furam câte un lucru mic: un pachet de biscuiți, un fruct sau o conservă, neapărat cu cheiță, de două, maxim trei ori pe zi și reușeam să supraviețuiesc. Seara, mă întorceam de pe drumuri, îmi luam cartoanele și bocceaua de unde le lăsasem dimineața și îmi făceam culcușul la locul meu de pe aleea de sub fereastră. După ce mă uitam la televizor împreună cu fata care stătea mereu turcește pe pat, adormeam dus.

Într-o dimineață, pe când mă trezeam sub geamul ce tocmai fusese deschis, am văzut deasupra mea niște plete atârnând, o frunte și doi ochi care mă priveau curioși. M-am ridicat repede în coate și am tăcut. Ce puteam să zic? Mi-era teamă că o să-și cheme părinții.

– Ți-e foame? m-a întrebat.

Am dat din cap că da, iar ea a dispărut în casă și după un timp s-a întors cu un sandwich gros, cum nu mai văzusem niciodată, încărcat cu multă șuncă roz, cașcaval moale și cremos, ba chiar și o frunză de salată verde, și mi l-a întins. M-am ridicat în picioare – fereastra era la înălțimea frunții mele, ca să văd la televizor trebuia să mă ridic pe vârfuri – și l-am luat. Nu-mi venea să cred!

– Eu sunt Adina, a spus în timp ce îmi îndesam în gură cel puțin un sfert din minunatul sandwich.

Am privit-o cu gura plină, am înghițit aproape nemestecată o bucată cât să pot vorbi și am spus:

– Mihail.

Toată viața fusesem Mișu. De acum puteam fi, în sfârșit, Mihail. Îmi închipuiam că mama mea îmi dăduse numele ăsta și îmi plăcea, era ceva de la ea.

A chicotit și a continuat:

– Te-am văzut într-o seară la geam și m-am speriat de tine. Am crezut că ești vreun bețiv care umblă pe alee. Apoi te-am văzut și în serile următoare și azi noapte mi-am făcut curaj, am deschis geamul și m-am uitat să văd cine ești.

– O să le spui alor tăi?

– Nici gând. Probabil că ar chema poliția sau Protecția copilului și ceva îmi spune că nu vrei asta.

Deși părea un pic mai mică decât mine, era isteață. Am dat din cap că așa era.

– De ce stai aici? N-ai casă?

– Nu, i-am spus. Am crescut la orfelinat. Am fugit de acolo ca să-mi caut mama.

– Uau, s-a mirat, parc-ai fi dintr-un film.

N-am știut ce să zic. O voce din casă a strigat:

– Adina, cu cine vorbești?

Iar fata a dispărut. Mi-am luat cartoanele și bocceaua și am dispărut și eu.

M-am plimbat jumătate de zi pe podurile ce treceau peste râul care străbătea ca un șarpe uriaș orașul, căutând un loc unde mi-aș fi putut spăla hainele fără să mă salte potera, dar n-am găsit. Poate doar dacă ieșeam în afara orașului, însă asta era o treabă pentru o altă zi. Cealaltă jumătate de zi mi-am petrecut-o căutând strada Iasomiei. Am întrebat câțiva oameni, iar doi dintre ei m-au trimis în aceeași direcție. Ceilalți ori nu știau, ori mi-au indicat locuri greșite. Era destul de departe de unde eram în acel moment, dar mi-am spus că merită să fac un drum. Poate aveam noroc și o găseam acasă, iar dacă nu, găseam eu un loc unde să înnoptez. Sandwich-ul Adinei mi-a ținut de foame până seara, dar eram atât de agitat și entuziasmat, încât am uitat de foame chiar și atunci. Am mers până aproape de capătul celălalt al orașului și, într-o îmbârligătură de străduțe am găsit strada Iasomiei. O stradă scurtă, dreaptă, care se termina într-o altă stradă perpendiculară pe ea, cu case mici și cochete, ferestre mari și gazon în curți. Numărul 12 a fost lesne de găsit. Soarele care apunea poleia geamurile casei printre zăbrelele și ornamentele din fier forjat ale gardului. În curte, nicio mișcare. M-am plimbat de două-trei ori de-a lungul străzii, urmărind cu atenție orice zgomot, dar parcă toate casele erau părăsite. De înnoptat acolo nici nu putea fi vorba, n-aș fi avut unde, totul era la vedere, așa că m-am întors sub fereastra Adinei. Televizorul era deja stins, dar oricum nu mi-ar fi trebuit, eram prea obosit. Am adormit de îndată cu un gol în suflet, de parcă pustietatea de pe strada Iasomiei se transferase toată în mine, iar dimineața m-am trezit cu privirea luminoasă a Adinei în ochi și mirosul de sandwich făcut în mare grabă și pe ascuns, în nas. M-am ridicat și l-am luat, mulțumindu-i din ochi.

– Ai lipsit aseară, mi-a spus. Aveam o prăjitură pentru tine, dar am mâncat-o. Era cu cremă, s-ar fi stricat până dimineață.

Am zâmbit. Cred că era doar pofticioasă.

– Ți-ai găsit mama? mă întrebă brusc. Am dat din cap că nu, mestecând. Din casă se auzi iar o voce:

– Adina, plecăm.

Fugi, dar se întoarse în mai puțin de un minut. Eu terminasem sandwich-ul și mi-era sete. Nici apă nu băusem ca lumea cu o zi înainte. Am rugat-o să îmi aducă niște apă și mi-a adus o Coca-Cola la jumătate de litru. Am privit-o cu neîncredere și mi-a spus:

– E a ta, toată.

Era de aur fata asta.

– Vrei să vin cu tine? mă întrebă.

– Unde? am întrebat prostește.

– Să-ți căutăm mama.

Nimeni nu mai voise să vină cu mine nicăieri, niciodată. Nu știam ce să spun. Totul părea ireal. Cu excepția faptului că dormeam pe stradă, de două zile mâncam și beam fără să fur, ceea ce era lucru mare pentru mine, și pe lângă toate astea, mă procopsisem, după cum îmi dădeam seama, cu ceea ce auzisem că se numea un „prieten”.

Adina n-a mai așteptat răspunsul meu, ci a închis fereastra, iar în următoarele două minute am văzut-o sărind gardul dintre curtea ei și alee. Poartă aveau numai în față și ar fi trebuit să ocolească tot șirul de case ca să ajungă în spate. S-a așezat pe cartoane, lângă mine și a început să-mi pună tot felul de întrebări: de unde aveam de gând să începem căutările, ce prieteni aveam la orfelinat și dacă nu mi-e dor de ei, de unde o să știu care e mama mea sau dacă e adevărat că la orfelinat copiii sunt bătuți în fiecare zi. I-am răspuns la toate întrebările și i-am arătat poza.

– Seamănă leit cu tine! a exclamat. E ca și cum te-ai căuta pe tine, râse ea. Hai să te căutăm!

A cumpărat două bilete și ne-am urcat în autobuzul 49 care mergea în capătul celălalt al orașului, în apropiere de strada Iasomiei. Picioarele mele i-au mulțumit. M-a atenționat că trebuie să ne întoarcem înainte de ora patru, când veneau ai ei de la muncă. Am aflat că are doisprezece ani neîmpliniți, că-și dorește de când se știe un frate mai mult decât o soră, dar nu avusese noroc de niciunul și că s-ar fi plictisit îngrozitor tot restul vacanței dacă n-aș fi apărut eu. Sincer, mă bucuram și eu că am dat de ea, nu mă deranja deloc prezența ei.

Am coborât într-o stație, după un pod care trecea peste râul ce traversa orașul. Am aruncat un ochi să văd dacă nu era vreun loc potrivit de spălat haine. Nu era. Podul, în acel loc, era chiar înalt, iar pe el traficul era intens. Adina era curioasă cu privire la cercetările mele pe care nu le înțelegea. Ne-am oprit pe trotuarul îngust privind peste balustrada podului vâltoarea râului de dedesubt și i-am explicat. M-a privit cu un fel de duioșie.

***

Pe strada Iasomiei am găsit aceeași liniște de cu o seară înainte, de parcă strada asta era desprinsă de oraș, neumblată și netrăită. Am străbătut-o de la un capăt la altul, privind cu atenție pe la toate ferestrele și prin toate curțile. De după un gard, un câine ne-a lătrat scurt. Ne-am speriat amândoi, apoi am izbucnit în râs. Strada s-a umplut de râsul nostru, apoi a amuțit la loc. Casa de la numărul 12 avea obloane albe, trase pe jumătate, la ferestre, o ușă largă, tot albă și o fereastră în acoperiș. În grădină erau flori și iarbă și doi pitici de grădină, iar mai în spate, în lateral, două leagăne. La ce i-or fi trebuind leagăne? Am încercat să mi-o închipui pe ea, pe mama mea, în rochie albastră, pentru că numai așa o știam de când găsisem fotografia, ieșind pe ușă și pe mine mâncând un sandwich făcut de ea pe o pătură, în iarbă.

– Mihail, m-ar fi strigat ea, iar eu i-aș fi răspuns cu sufletul liniștit și cu burta plină:

– Da, mamă.

– Mihail! strigă Adina, zgâlțâindu-mi de zor umărul drept și arătându-mi cu privirea ceva în stânga mea.

Am întors capul și am văzut un om care se uita consternat la mine. Mi-am dat seama că mă țineam cu mâinile de două zăbrele de fier din gardul casei, iar pe obraji aveam urmele altor două de care stătusem lipit. Deci strada nu era chiar moartă.

– Căutați pe cineva? întrebă omul privindu-mă doar pe mine, circumspect.

– Nu pe strada asta. Mama ne-a trimis până la mătușa, dar lui frate-meu i-au luat ochii piticii ăștia de grădină, se pare, râse Adina, trăgându-mă după ea.

Omul zâmbi, privindu-mă în continuare insistent.

– Cred că te-a recunoscut, mi-a zis Adina după ce ne-am îndepărtat, iar mie mi-a tresăltat inima.

Am bântuit în jurul străzii până pe la ora trei după-amiaza, apoi am luat autobuzul 49 înapoi spre casă. Spre casa Adinei. Eu aș mai fi rămas, dar m-a asigurat că nu are sens, ne vom întoarce mâine. Seara, înainte să stingă televizorul, Adina a deschis geamul, mi-a întins un șnițel, o felie de pâine și un măr și mi-a cerut hainele să le bage la spălat.

***

Am pândit casa cu numărul 12 o săptămână întreagă fără să vedem vreo mișcare. Aș fi întrebat pe vreunul din rarii oameni care treceau pe stradă cine locuiește acolo, dar Adina a spus că nu e o idee bună. Într-adevăr, nu era. Într-o zi, pe la începutul celei de-a doua săptămâni, am ajuns mai târziu, pentru că mama Adinei plecase mai târziu la serviciu și am găsit curtea plină. Doi copii alergau de zor de colo-colo țipând, o femeie și un bărbat cărau o masă rotundă undeva spre fundul curții, un câine mic alerga după copii. Am simțit cum inima mi se oprește în piept și, după privirea îngrijorată a Adinei, mi-am dat seama că m-am albit la față. Am evaluat rapid situația. Femeia care căra masa nu semăna cu mine, deci nu putea fi ea, iar copiii, probabil, erau ai ei. Asta însemna că ea, mama mea, nu mai locuia acolo. Am simțit că-mi cade cerul în cap. Unde se dusese? Am stat și m-am gândit: nu era bine, dar era mai bine decât ca copiii ăia să fi fost ai ei. M-am întors spre Adina să-i spun că trebuie să aflăm unde s-a dus și am dat de un chip palid, precum al meu cu cinci minute mai devreme. Am întrebat-o dacă se simte rău. A înghițit în sec și în ochi au început să-i tremure lacrimi.

– Adina, plângi? am întrebat-o, dar ea privea fix înspre casă. Mi-am întors și eu privirile într-acolo. În cadrul ușii albe de la intrare, stătea o femeie de statură mijlocie, ce semăna leit cu mine. S-a uitat în jur, apoi s-a dus la copiii care se jucau în iarbă, s-a așezat neauzită în spatele lor și a făcut:

– Bau!

Copiii au tresărit deodată și tot deodată s-au întors spre ea, strigând:

– Mami, ne-ai speriat, mami, ești un ninja care umblă fără să-l audă nimeni.

Ce să le faci, erau mici.

M-am întors și am plecat de acolo. Am luat-o la fugă. În spatele meu, Adina alerga și ea, o auzeam.

– Mihail, striga, Mihail, oprește-te!

Am văzut balustrada podului de lângă stația de autobuz și am alergat spre ea, apoi n-am mai auzit nimic: nici zgomotul traficului de pe pod, nici strigătul îngrozit al Adinei, nici apa învolburată care m-a înghițit pe loc. Doar o voce caldă și veselă făcând:

– Bau!

Reclame

Garsoniera

La început, garsoniera era doar casa urâtă a celor care locuiseră înainte în ea. Doi murdari, un el și o ea, care mai făcuseră și un copil, pe care îl țineau tot murdar. După ce și-au luat catrafusele murdare și s-au mutat, a trebuit să zugrăvesc și să desput, să frec cada, soba de teracotă și cazanul din baie, să curăț dușumelele și să le acopăr cu mochetă de culoarea cafelei cu lapte, nu cu mult lapte, însă și, mai ales, să îmi aduc pisica, tot de culoarea cafelei cu lapte, să dea suflet locului. După ce am făcut toate astea, m-am mutat și eu. În prima noapte, m-am așezat în fund pe mochetă și am plâns de a sărit cămașa pe mine. Toată noaptea. La mine, toate ruperile din toate locurile au fost cu plâns, chiar și dacă plecam două străzi mai încolo. Lumina nu mai cădea la fel, mobila nu mai trosnea în aceleași tonalități, vecinii se auzeau diferit.

Aici, spre deosebire de toate locurile în care am stat, aveam, precum în casa bunicilor, sobă de teracotă gălbuie în cameră și cazan de baie vopsit cu bronz alb, în baie. Avusesem și în bucătărie sobă cu plită ca a bunicii, dar am înlocuit-o cu un aragaz. Soba de teracotă dădea căldură bine, așa spuneau cunoscătorii, chiar dacă iarna, după miezul nopții, începeam să mă strâng sub plapuma grea pe care mi-o dăduse mama, iar cazanul din baie, deși impozant de umbrea încăperea, nu avea niciodată apă suficientă pentru o baie cumsecade. Pe una din plăcile de teracotă ale sobei erau modelate o seceră și un ciocan, dedesubtul cărora scria R.P.R..

Baia era lungă și îngustă și se termina cu veceul, deasupra căruia era un geamlâc. În stânga aveam o chiuvetă mică, cu un robinet la fel de mic, prin care curgea apă rece, iar în dreapta, cada de fontă cu picioare ca de fotoliu și cazanul. Deasupra chiuvetei aveam o oglindă tot mică, înnegrită pe margini și pătată toată, în care nu vedeam mare lucru, și un suport de sticlă pentru parfum și periuța de dinți.

Pata de ou spart și scurs de pe peretele sudic al bucătăriei ieșise, nu se știe cum, prin noua zugrăveală, dar reușisem să curăț cămara atât de bine, încât îmi puteam ține tăiețeii de la bunica și mâncarea pisicii acolo.

Garsoniera avea uși și ferestre mari, albe, din lemn și era într-un bloc cu două etaje în care locuiau, singura excepție fiind eu, pensionari. Eu locuiam la etajul întâi. Dedesubt era o babă rea și pârâcioasă, iar deasupra un moș bețiv, care umbla pișat și cânta în creierii nopții ca bețivii, răgușit, lălăit și afon, cu cuvintele încălecate unul peste altul. Blocul avea aspect de spital pe dinăuntru și obloane verzi la ferestre și nu reușeam deloc să-l îndrăgesc. Nici pe el, nici garsoniera.

Apoi mi-am luxat piciorul în așa fel încât a trebuit să stau în casă, cu ghips, trei săptămâni. Era vară, iar eu mă scărpinam pe sub ghips cu o andrea. Nu aveam voie să beau vin roșu, dar făcusem rost de o cârjă și țopăiam fericită de colo-colo. Casa mi s-a umplut de lume ca prin farmec. Pisica dormea pe pervaz, un prieten povestea cățărat pe dulap, iar de pe canapeaua extensibilă de o persoană jumate îi răspundeau douăzeci de râsete. Soba de teracotă ne aducea aminte că blocul era locuit de oameni din R.P.R. și nu se cădea să ascultăm muzică, să râdem și să vorbim tare. Dar noi ne vedeam de ale noastre, iar eu eram mulțumită că în sfârșit mă simțeam acasă. Lumina începuse să cadă cum trebuie, mai ales când se strecura printre lamelele de lemn ale obloanelor închise în miezul zilei ca să țină umbră, trosniturile mobilei deveniseră familiare, cu baba de la parter mă împrietenisem într-o zi, când i-am dus două kile de portocale și am rugat-o să-mi plătească și mie lumina când vine, iar cântecul de bețiv în miez de noapte al moșului de la doi îmi devenise, dacă nu cântec de leagăn, măcar doină.

Când am plecat de acolo, înainte să ies pentru ultima dată pe ușa mare și albă de lemn de la intrare, m-am așezat pe mocheta de culoarea cafelei cu lapte, dar nu cu mult lapte, și am plâns cale de două-trei ore de a sărit cămașa pe mine. Apoi am luat pisica în brațe și am lăsat lumina strecurată printre lamelele obloanelor verzi să deseneze dungi pe podeaua camerei goale.

Croitoreasa 2.0

La scurt timp după ce am scris poezia asta, micul atelier de croitorie și reparații și-a tras obloanele, și-a dat jos plăcuța agațată sub streașină și așa a rămas. M-am întristat, era ca o oază în mijlocul deșertului. Sau ca un lucru de demult, care îți era drag și pe care îl credeai pierdut, dar pe care îl găsești într-o zi, pe neașteptate, pe fundul unui sertar. Așa și atelierul ăsta: cum intrai pe străduța îngustă, cu case înșirate cuminți de-a lungul ei, îl găseai, a doua casă pe dreapta, și ți se făcea dor nici tu nu știai de ce.

Ateliere de croitorie mai sunt, dar ăsta avea ceva special, era cochet, avea ferestre care se deschideau larg și lăsau dimineața să intre peste mașina de cusut care moțăia bătrânește, avea plăcuță cu litere caligrafiate de-ți venea pe loc să intri să-ți faci o fustă cloș sau o pereche de pantaloni pană și, mai ales, avea o croitoreasă drăguță, cu ochelari pe nas și metru de croitorie la gât, care azi, când am trecut pe acolo, s-a uitat la mine un pic mirată prin fereastra larg deschisă și mi-a zâmbit, răspunzând astfel zâmbetului care mi se întinsese pe toată fața când am văzut obloanele ridicate și micul atelier de croitorie de reparații scăldat în soarele dimineții.

De-acum, sper să-și reia vechea colaborare și toate destinele să fie pe măsură.

Orașul îndepărtat

Într-un crepuscul diafan,
mijea o geană de lumină,
ce-avea să lumineze-n tihnă
vărsarea zorilor de an;

într-un oraș îndepărtat,
trăia o lume clandestină,
ce-avea să-și tăvălească-n tină
verdele norilor de jad;

în lumea celor cu păcat,
un cavaler în straie stranii
avea să-și cumpere toți anii
dintr-un talcioc de timp furat

și-n albul clipei, răsturnat,
stătea pe gânduri o ondină,
ce-avea să-și cânte în surdină
amorul ei neîntinat.

Așa-ncepu povestea lor,
uitată-acum de lumea toată,
căci cavalerul fără ceată
porni la drum nerăbdător

ca să-și găsească de cu zori
ondina cea îndepărtată
și să o ducă de îndată
în verdele oraș cu nori.

Dar când în valuri o găsi
frumoasă cum arar se-arată,
el nu-nțelese că pe dată
în valuri o va părăsi

și-și învârti în patru zări
al clipei ceas căzut în zloată,
și se luptă cu Cerul-Tată,
și imploră, înfrânt, favor.

– De fata mi-o dorești cumplit,
tu straiul straniu ți-l dezbracă
și intră-n apa ca o matcă,
dar timpul tău va fi oprit,

căci verdele oraș cu nori
din țara cea îndepărtată
va fi al meu, ca altădată,
când lumea îmi era în sfori;

nu va rămâne decât fum
din jadul tău fără noroc,
iar timpul vostru din talcioc
îl voi preface-n verde scrum!

Și el lăsă în urmă locul,
verdele norilor de jad,
mama și tatăl și, nomad,
își căută-n adânc sorocul.

Sfârșitul și-l află în jar
de dor și timp curmat în vină,
uitând de tot pe-a sa ondină
ce-și plânse-amorul funerar.

Și anul se sfârși profan,
în geana-nchisă de lumină,
ce-avea să tăvălească-n tină
acel crepuscul diafan.

Numai pe cer se mai văzu
un nor de jad în zi senină
și din fuioru-i, o ondină,
o ploaie verde, grea, țesu.

în vârful dealului

38405198_391142531412168_8394068617125167104_n

dacă ne-am fi cunoscut în alte circumstanțe,
a spus,
am fi fost
prietene,
iar eu
am privit-o
mirată:
și nu suntem?
apoi soarele
a mușcat
cu poftă
din copac.

Hazard

M-am trezit într-o zi, nici nu știu dacă era dimineață, seară ori amiază, m-am uitat în jur și mi-am dat seama că nu știu nici unde sunt, nici de unde vin și nici ce caut acolo. Totul era verde, o pajiște cât vedeai cu ochii cu iarbă măruntă și deasă, și deasupra un cer când albastru, când mov, când galben. Mai târziu am aflat că cerul se colora după cum voia el. Uneori era roșu, un roșu adânc, mâlos aproape, dar asta se întâmpla destul de rar. Iarba era mereu verde. La început, am crezut că sunt singur acolo, dar după un timp mi-am dat seama că suntem sute, mii, ascunși prin iarba măruntă și deasă, dar fiind atât de mici, nu ne vedeam unii pe alții. Mi-am dat seama că nu sunt singur acolo, într-un moment când cerul galben-auriu învăluise totul într-o lumină atât de frumoasă, deși asta e o noțiune abstractă, de unde să deosebesc eu urâtul de frumos, de vreme ce nu mai văzusem niciodată nimic, dar, mă rog, așa mi se părea, că e atât de frumos, de parcă ai sta pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intră razele soarelui. De unde știam eu ce e aia o salatieră sau cum intră razele soarelui prin sticlă, nici asta nu știu. Pur și simplu asta era imaginea care îmi apăruse în cap odată cu cerul ăla galben. Și cum stăteam eu așa, cu ochii mari și gura căscată la frumusețea aceea, am simțit ceva lângă mine. Când m-am întors, doi ochi mari și verzi mă priveau ironic.

– N-ai mai văzut așa ceva, nu?

– Nu…, i-am răspuns. E tare frumos.

– Da, e.

Am profitat de ocazie și am întrebat:

– Totuși, unde suntem?

S-a uitat la mine mirată, pentru că după genele lungi pe care le tot flutura îți dădeai lesne seama că e fată, și a spus:

– Nu știu. Nu mi-am pus niciodată problema. Suntem unde trebuie să fim. Tot ce știu e că după ce pui mâna pe o inimă, poți să pleci de aici.

– Inimă?

– Da, inimă. E o chestie mare și roșie pe care o găsești din când în când în iarbă. E destul de greu să pui mâna pe una, dar trebuie să te străduiești, ca să pleci de aici.

– Și unde să mă duc?

– … Pui niște întrebări…

Mi-am plecat privirea, rușinat. Nu știam nimic din toate astea și aș fi vrut să aflu.

– Ești de mult timp aici? am întrebat-o.

– De vreo douăsprezece căderi de inimi.

– Cum adică? De unde cad?

– Tare aș vrea să știu, poate aș putea face ceva. Nimeni nu știe, însă. Nu e rău aici, dar te cam plictisești și atâta timp cât știi că nu asta e destinația ta, parcă ai vrea să te urnești din loc.

Ce să spun, avea dreptate.

Am aflat apoi că timpul, acolo, se măsura în căderi de inimi. Cerul se făcea dintr-o dată roșu adânc, mâlos aproape, și din el cădeau inimi mari și roșii peste tot, de parcă le-ar fi deșertat cineva de sus, dintr-o găleată uriașă. Putea să-ți cadă una fix în cap și, oricât de mult îți doreai să pui mâna pe o inimă ca să poți pleca spre destinația ta finală, acest lucru nu era de dorit, pentru că te-ar fi strivit.

La prima mea cădere de inimi nici nu am știut ce se întâmplă. Nu am dat importanță cerului care se făcuse roșu, doar am văzut-o pe mica mea prietenă că începe să alerge agitată prin iarbă. Agitație se stârnise peste tot în jur și atunci am văzut pentru prima dată că suntem mulți. Mulți și foarte, foarte mici. Toți cu ochi mari, de diferite culori. Apoi au început să cadă inimi din cer. Mari, roșii, cu viteză. Făceau întâi câte o umbră mare, apoi cădeau în iarbă făcând un sunet înfundat. Noi trebuia mai întâi să ne ferim, să nu ne cadă în cap, apoi să fugim cât puteam de tare și să punem mâna pe una. Atât trebuia ca să pleci de acolo, să pui mâna pe o inimă, iar aceea să bată. Pentru că nu toate inimile băteau, iar cele care nu băteau nu îți garantau plecarea. Se putea, cum am văzut, ca o inimă care nu bătea să înceapă să bată în momentul în care cineva punea mâna pe ea, dar acestea erau cazuri extrem de rare, și nu îți garantau că o să ajungi în partea cealaltă teafăr. Era, totuși, un risc pe care trebuia să ți-l asumi. Uneori se întâmpla ca doi dintre noi să pună mâna deodată pe aceeași inimă și atunci aceia trebuiau să împartă inima între ei.

– Hai!

– Hai…

Și plecau.

Nu știa nimeni unde.

În partea cealaltă nu știa nimeni ce e, ci doar că trebuia să ajungem acolo. Ăsta era destinul nostru. Nu puteai să nu vrei să ajungi acolo. Cincisprezece, am aflat după a treisprezecea cădere de inimi nereușită a micii mele prietene, era numărul maxim. Dacă în cincisprezece căderi de inimi nu puneai mâna pe niciuna, dispăreai, pur și simplu. Așa cum apăreai de nicăieri într-o dimineață, seară ori amiază, așa și dispăreai. Tot nicăieri. Și asta, după spusele tuturor, era mai rău decât să pui mâna pe o inimă care nu bate.

Am petrecut acolo patru căderi de inimi. La a cincisprezecea ei cădere, mica mea prietenă a reușit să pună mâna pe o inimă și, nebună de fericire în ochii mari și verzi, a plecat. M-am gândit mult la ea: dacă o fi bine în partea cealaltă, dacă a rămas la fel sau s-a transformat în altceva, dacă cerul acolo era tot așa ca aici. Aveam să aflu curând răspunsul la toate întrebările, pentru că la următoarea cădere de inimi, am pus și eu mâna pe una. Căzuse chiar lângă mine, mai-mai să mă strivească. De jur-împrejur, armate întregi alergau disperate, cu mâinile întinse. Pentru două fracțiuni de secundă nu m-am putut mișca deloc: zgomotul inimii atât de aproape și privirile încruntate ale confraților mei apropiindu-se de mine mă paralizaseră. Apoi, când să ajungă toți deodată să pună mâna pe inima mea, ceva ca un curent electric m-a străbătut din cap până-n picioare și am întins un deget. Am simțit inima bătând cu putere și în alte două fracțiuni de secundă m-am simțit cuprins de o căldură mare și de o amețeală plăcută. Apoi s-a făcut beznă. Stăteam scufundat într-un lichid și de undeva răzbăteau, din când în când voci. Am stat un timp acolo, nu știu cât de lung, până ce n-am mai încăput. Spațiul acela întunecos devenise încet-încet strâmt. Apoi am auzit gălăgie în jur și am deschis ochii.

– Scor Apgar 10, toți șase, sunt pur și simplu perfecți, s-a auzit o voce.

Mi-am îndreptat privirea într-acolo, dar n-am văzut nimic. Doar o lumină galben-aurie, de parcă stăteam pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intrau razele soarelui, m-a făcut să zâmbesc.

Eu nu scriu recenzii

Am vrut să scriu despre o carte pe care tocmai am citit-o și care mi s-a lipit cu absolut toate cuvintele ei peste tot, unul n-a rămas nelipit, pentru că așa e scrisă, să se lipească de om, dar încă nu pot, că ustură și doare, mi se umezesc ochii când mă gândesc la ea, iar eu așa ceva n-am mai pățit de mult sau poate chiar niciodată cu o carte, și, la cum mă cunosc, poate n-o să scriu niciodată despre ea, că mai mult decât că te jupoaie de viu și apoi te scaldă-n lapte, sau că i-am iubit toate cuvintele, până și alea în rusă, până și conjuncțiile, până și alea lipsă, pentru că nici măcar nu sunt spuse toate, ci doar alea de care ai nevoie tu, ca biet cititor sau simplu copil abandonat, ca să le simți pe toate celelalte și să-ți defileze prin fața ochilor în frânturi de imagini pe care îți vine să le înrămezi și să le faci tablouri mici-mici, cu care să-ți umpli zidurile alea pe care le-ai construit în jurul tău, n-am ce să spun. Și chiar dacă ar fi să am, tot n-aș spune, pentru că nu se cade să vorbești în cuvinte lumești despre așa ceva. Iată.

Vecinul de la parter

Vecinul de la parter
s-a născut
în colbul uliței
unui sat
din nordul țării
și avea o mașină roșie cu care nu umbla
aproape niciodată,
dar pe care o îngrijea
și o iubea
ca pe ochii din cap,
o nevastă minionă,
care spăla rufe
și le usca
în uscătoria blocului,
și două fete
măritate.
Vecinul de la parter
se trezea dimineața
devreme,
ca orice pensionar
care se respectă,
și deschidea larg fereastra,
din cadrul căreia saluta toți vecinii
care ieșeau
din bloc
și gonea toate pisicile negre sau altminteri
care treceau
pe acolo,
apoi se îmbrăca
în albastru
și se așeza pe banca
roșie
din stația de autobuz,
părând că așteaptă
ceva.
La amiază dispărea subit
în apartamentul lui
de la parter,
unde lua prânzul
pregătit de nevasta minionă,
care spăla rufe
și le usca
în uscătoria blocului,
iar spre seară,
dădea ture repezi prin cartier,
vorbind tare,
cu cine se oprea să-l asculte,
despre politică,
prețul benzinei
și viață.
Vecinul de la parter
avea vocea gâjâită,
mersul țeapăn și îndoit de la mijloc
și impresia că e cineva.
Într-o bună zi,
cam pe neașteptate,
vecinul de la parter și-a luat nevasta minionă,
care spăla rufe
și le usca
în uscătoria blocului,
și mașina roșie cu care nu umbla
aproape niciodată,
dar pe care o îngrijea
și o iubea
ca pe ochii din cap,
și s-a dus
să moară,
la fel cum s-a și născut,
în colbul uliței
unui sat
din nordul țării.

Răsărit

Alean se scurg
pe lângă burg,
și pe sub paturi,
și printre straturi
de leuștean
sau sub mojdrean,
și pe sub gene
visând refrene
de cântec frânt
mult prea curând,
printre perdele
și catifele
de draperii
roș-sângerii
și pe sub uși,
mici și ghiduși,
stropi de lumină
din cea senină,
ruptă din soare,
căzută-n mare,
ruptă în două,
făcută rouă
și-apoi zburată
în lumea toată.

Descătușare

Din ploaie s-a-ntrupat deodată
o mică fată argintată,
cu gene lungi și glas domol
de picuri moi, în si-bemol.

Privește-n jur; din ochiu-i maur
iese sfios albastru abur,
iar pe trotuar, pășind ușoară,
apa în cercuri o-înfioară.

Din gura albă ca o salbă
îi cad cuvinte-flori-de-nalbă
pe garduri, inimi și ferestre,
în lungi descântece funeste.

În palmele făcute scafă
își ține strigătele-harfă,
la care îngeri zdrențuiți
plâns-au în zori, dezlănțuiți,

Iar din adâncul ca de scoică
îi crește-un ropot-râs-de-doică
la care-a supt cu guri de jar
balaurul solomonar.

Și când zăgazurile-s sparte,
spartă-i și ea în mii de șoapte
și, învârtită-n rupte dansuri,
din piept îi zboară mii de glasuri:

– Noi suntem fata argintată,
din ploaia-mumă întrupată!
Noi suntem ploaia întrupată
din suflete, descătușată!

Și hohotind, din talpa goală
i se prelinge ca o smoală
tot răul rău de pe pământ,
lăsând miez reavăn sub veșmânt.