scurt poem naiv

pe strada ta, frumoaso, au înflorit castanii,
eu nu-mi mai caut urma, nici umbra, și trec anii
și strop cu strop îmi picuri încet-încet din vene,
căci nu ai fost vreodată aici, ca să îmi semeni,
și nu ai fost nicicând a mea, am fost doar haos,
te-ai lepădat de mine, căci să iubești cu patos
o toană e absurd, dar ți-ai țesut poveste
din pânze de păianjen și amintiri funeste
și ai uitat; iar eu am stat, pierdută,
și-am așteptat în teama cea mai mută
să te întorci. dar cum puteai, mireasă,
când viața-ți promitea că o să fii crăiasă,
nu mamă de copil din flori de buruiană?!
și m-ai lăsat cu sufletu-n prigoană.
ai luat cu tine tot, nu te-ai gândit, pesemne,
că timpul nu-mi va șterge curgerea ta prin vene
și că-mi va fi potrivnic de fiecare dată:
cum aș putea să las iubirea să mă-ncapă
când tu, primordiala, m-ai risipit sub pleoapă,
pe tâmplă și pe dată ai construit o trapă,
sub care ai ascuns tot adevăru-odată?!
mi-ai dăruit minciuni și doruri efemere,
cu ochii tăi albaștri de ceruri și de stele,
și m-ai urcat pe piscuri înalte, de pe care,
în loc de adevăruri, văd doar minciuni bizare.
dar ochii tăi albaștri, de cad sau zbor acuma,
nu vor mai știi vreodată, nu-mi vor mai prinde urma,
căci strop cu strop îmi picuri necontenit din vene
și nu ai fost nicicând aici, ca să îmi semeni…

Paște

La cinci dimineața, cu sufletul așa cum e el, nespălat pe ochi și fără ca măcar să bei apă, o iei pe bunica de mână, străbați, pe întuneric, trotuarul până la tainicul gang ce duce la biserică și te așezi printre celelalte suflete. Le simți curate în dimineața asta sau, cel puțin, altfel decât de obicei. Spășite. Cu ochii, chiar așa nespălați cum sunt, deschiși mai mult spre ele decât spre alții. Așteptând în pace. Lepădându-se de toate păcatele, grele sau ușoare. Tu, la fel. Dacă nu ai, inventezi:

– Am mințit-o pe mama.

Nimeni nu e fără de păcat, chiar dacă are cinci ani sau doisprezece sau cincizeci și opt. Nu acum. Nu la cinci dimineața, cu sufletul așa cum e el, nespălat pe ochi și fără ca măcar să fi băut apă.

– Am vorbit urât.

Trebuie doar să spui și Dumnezeu te iartă. Ba chiar îți dă și o linguriță de vin la sfârșit. Nu prea îți place gustul, dar ești în rând cu oamenii mari. Dumnezeu nu face diferența între oameni mari și copii. El, dintre toți oamenii!

Când totul e gata, afară s-a crăpat de ziuă. Te simți ușor ca o pană, cu păcatele iertate, cu ziua cât e ea de lungă înainte. Cu cadoul pe care o să-l aducă Iepurașul în gând. Bunica te ține de mână și o simți și pe ea mai ușoară, de parcă ai duce un balon. Chiar râde, e veselă. Acasă, într-un pahar, un ou roșu așteaptă, scufundat în apă. Te bucuri, îl iei, îți dai cu el în obraji și cu apa din pahar pe toată fața. Iei o bucățică de pască, îți faci semnul crucii și zburzi. Într-o candelă, pe peretele estic, Dumnezeu pâlpâie liniștit. Ăsta e Paștele! Și chiar și când n-o să mai fie bunica, chiar și când o să-l separi pe Dumnezeu de religia făcută de om, chiar și când o să ai păcate adevărate, sufletul tău, în ziua asta, o să se trezească la cinci dimineața și, așa cum e, nespălat pe ochi și fără să bea apă, se strecoară prin gang în biserica de lângă casa bunicii, își leapădă păcatele, ia o linguriță de vin, se spală în obraji cu ou roșu și se simte ușor ca o pană.

bunicul

bunicul
avea sufletul închis cu trei lacăte,
încuiate fiecare cu câte trei chei,
pe care le ascundea,
de fiecare dată,
în alt loc,
să nu le găsească nimeni
(uneori nu le găsea
nici el).
uneori,
când nu le găsea nici el,
le găseam eu,
descuiam râzând lacătele
și bunicului îi ieșeau din suflet cuvinte rusești
învățate în război
și litere mari de tipar, pe care le înșira
pe hârtie
și timp rotit pe ceas
(- tic-tac, tic-tac,
limba mare trage,
limba mică tace.
– e leneșă?
– e mică.
– și limba mare nu obosește?
– nu, că e mare.
– și ăla care fuge?
– secundele le duce.);
eu le culegeam pe toate
și le puneam în sufletul meu.
uneori, prindeam și câte-o vorbă de alint,
căreia îi dădeam drumul prin casă
să vadă toți
ce are bunicul
în suflet.

 

Eu sunt doar o casă albastră

Eu sunt doar o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă,
la gard, un cireș mi-a-nflorit.

Pisici îmi colindă mansarda
și-mi torc visuri mari pe furiș,
iar păsări măiastre-și fac cuiburi
sub streșini sau pe-acoperiș.

Ferestre-mi-ntorc către stradă,
obloane spre cer îmi deschid,
un pictor mi-a pus într-o vară
flori albe și roz pe un zid.

Am poarta deschisă; zăvorul
e tras la o parte de mult,
dar nimeni nu intră s-asculte
povestea din lemnul tăcut.

Dar eu sunt o casă albastră
și oamenii spun: ce frumos!
pesemne că are și-n glastră
același surâs luminos.

Și trec ceas de ceas trecătorii
și spun: ce albastru-nsorit!,
iar eu mi-amintesc vechi istorii
ce-n umbre s-au învăluit,

Dansând pe pereții odăii,
pe scrin, prin perdele de in –
se pierd printre ele strigoii
și-aleargă, năuci, prin vecini.

Așa că-s o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă
și-n suflet nu port mai nimic.

Victor

Cât mai multă mișcare, spune Dana, consilierul grupului nostru, cât mai multă mișcare. N-am întrebat-o dacă pedalatul în gol prin viață se pune ca mișcare, dar ea așa spune, iar eu nu pot s-o contrazic. Ieri, de pildă, am fost la trei interviuri. Nimeni nu a părut interesat de mine, sau, mai bine spus, și-au pierdut interesul în momentul în care le-am spus că sunt în trecere, că destinul meu nu e să lucrez la o firmă de doi lei ca a lor, indiferent cât de mare și importantă cred ei că e, dar cât timp nu știu nici eu care e destinul meu, fac un compromis. Lor le-au căzut fețele, la propriu: mușchii faciali li s-au relaxat brusc, făcându-i să semene cu niște buldogi, mi-au mulțumit și mi-au spus că mă contactează ei. De fiecare dată, am ieșit în stradă urându-i pe toți, dar mai ales pe taică-miu, care n-a știut niciodată să fie bărbat, ci doar să bată la nenorocita aia până nu se mai ridica de jos. M-am pornit așa, de un timp, să-l urăsc, de parcă a fost plecat și acum s-a întors. Când am ieșit în stradă, după al treilea interviu, totul era atât de luminos, de te dureau ochii. Seara, m-am întâlnit întâmplător, la colțul străzii unde îl așteptam, cu Mihai, bărbatul Danei. Un tip ok. Văzusem că o ia pe acolo după ședințele alcoolicilor la care mergeam amândoi. Am intrat într-o cafenea din apropiere, un gest riscant pentru niște alcoolici, dar am comandat doar cafea. Neagră, ca viețile noastre. Eu nu am prieteni, nu am avut niciodată. Mihai e un tip plăcut, destul de tăcut, cult. Mi-a povestit că are sufletul dus din el, nu știe unde sau când s-a întâmplat asta, dar așa îl simte, dus. M-am gândit și mi-am dat seama că eu nici măcar nu-mi amintesc să fi avut vreodată unul și i-am zis că, dacă vrea, îl ajut să și-l găsească. Nu știu de ce am zis asta, cred că mi s-a părut esențial, în momentul ăla, sufletul. Mihai s-a uitat la mine și a zâmbit, cel puțin așa mi s-a părut. Apoi a intrat în cafenea un om, s-a uitat în jur, era destul de bătrân, avea pe el un parpalac, Mihai a avut o mică și aproape insesizabilă tresărire, eu m-am gândit că omul e tatăl lui Victor sau, cel puțin așa arăta, ca și cum ar fi avut un fiu numit Victor, și i-am spus lui Mihai:

– Fii atent la ăsta!

Mihai era deja atent, iar omul a văzut asta, așa că s-a îndreptat spre masa noastră. I-am făcut semn să se așeze, el s-a așezat și a început:

– Ați mai văzut așa ceva? O femeie care n-a muncit patruștrei de ani să vrea, acum, să mă omoare?

M-am uitat la Mihai, Mihai s-a uitat la mine, omul aștepta un răspuns.

– N-am văzut, i-am răspuns eu, pentru că Mihai avea sufletul plecat, iar omul din fața noastră, care ar fi putut avea un fiu numit Victor, avea, cu siguranță, pe cineva care, după spusele lui, voia să-l omoare și, prin urmare, avea mare nevoie de un răspuns.

– Dar de ce? m-a împins curiozitatea.

– Nimeni nu vrea să mă asculte, iar eu nu am cu cine să vorbesc.

– Te ascultăm noi, i-am spus.

Omul a părut surprins și din cale-afară de încurcat.

– Nu știu, nu m-am gândit, nu m-a întrebat nimeni până acum. Toți spun că fiecare și le știe pe-ale lui. Ai omorât vreodată pe cineva? m-a întrebat.

– Aproape, i-am răspuns.

Mihai m-a privit încurcat, ca și cum, din moment ce eu aveam să vorbesc despre asta, era și el obligat s-o facă. L-am asigurat, din ochi, că nu. Tatăl lui Victor s-a apucat să depene o istorie despre o femeie, care, într-o după-amiază, fără nicio introducere, a început să-l amenințe că-l omoară și i-a aruncat toate hainele pe scara blocului.

– Patruștrei de ani am ținut-o în puf, zicea, patruștrei, și ea să vrea să mă omoare. Ați mai văzut așa ceva? Ea și cu fi-su.

– Victor…, am murmurat aiurea.

S-a uitat la mine ca și când încerca să-și amintească de unde mă cunoștea și a spus:

– Da, Victor, îl cunoști?

Probabil că nu-l cunoșteam, dar cum puteam să-i spun că, pur și simplu, are față de tată al lui Victor?

– Cunosc multă lume, am spus.

– Victor e un copil bun, dar a luat-o razna. Maică-sa l-a întors împotriva mea și acum vor amândoi să mă omoare. Cică n-au uitat. Cică a venit vremea să plătesc pentru păcatele mele.

A făcut semn spre chelner și a comandat o sută de coniac în două pahare.

– În doze mici, ne-a explicat. Totul în doze mici.

Mihai a început să se foiască. Eu am sorbit din cafea și am respirat adânc. ‘Te-n gură de bețivan!, mi-am spus și nu știu la cine m-am referit: la mine sau la tac-su lui Victor.

Când eram mic, la noi în bloc stătea o familie cu un copil: Victor. Pe Victor îl țineau închis în casă și îl puneau să învețe. Îi spuneau că noi, copiii din bloc, nu suntem un anturaj potrivit pentru el. Scandalurile se țineau lanț la ei, urlau, se băteau, apoi, din când în când, tac-su îl plimba pe Victor prin bloc, pe la vecini, și îl arăta ca pe un trofeu, lăudându-se cu rezultatele lui la învățătură. Au venit, odată, și la noi. Mama i-a invitat în sufragerie, iar bou’ de taică-miu i-a ascultat pălăvrăgeala ăluia cât timp au băut o cafea. Copilul, Victor, a stat țapăn pe canapea, lângă tac-su, în tot timpul ăla. După ce au plecat, taică-miu a bătut-o pe maică-mea din cauză că eu nu eram ca Victor. Țin minte. După treaba asta, am început să învăț, dar nenorocitul n-a dat doi bani pe chestia asta. Omul ăsta putea, foarte bine, să fie chiar tac-su lui Victor de la noi din bloc. Când chelnerul i-a pus pe masă cele două pahare, m-a luat cu amețeală. Mihai a început să transpire.

– Păcatul meu cel mai mare, a continuat omul, e că nu i-am bătut destul.

Apoi a dat pe gât, dintr-un foc, unul dintre pahare.

– Ce face Victor? l-am întrebat.

– Nu știu, nu l-am văzut de cinșpe ani. Mă-sa se duce pe la el, dar nu-mi spune nimic. Nici că-mi pasă. N-a muncit o zi în patruștrei de ani. I-am ținut în puf și ei vor să mă omoare.

Prin bloc se vorbea că tac-su lui Victor n-o lăsa pe mă-sa lui Victor să muncească. Cică femeia trebuia să stea acasă, să aibă grijă de copil, copilul să învețe, să-i facă lui cinste. Mihai nu știa toate astea. Sau, poate, le știa: poate în orice bloc e un Victor cu mă-sa și cu tac-su. Omul a început să bocească. Mihai stătea cu ochii pironiți la paharul încă plin al omului. Eu am înghițit în sec și m-am uitat după chelner.

– Copiii trebuie bătuți, a continuat, înlăcrimat, tac-su lui Victor. Mă-sa nu era de acord, spunea că îl stresez. Ce să spun… I-am arătat eu stres, noroc că l-a scos nebuna din mâinile mele. Urla ca o descreierată, cică l-am umplut de sânge. N-a murit nimeni din asta…

– De fapt…, am spus.

M-a privit iar. De câte ori spuneam ceva, se uita la mine cu ochi tulburi, așa cum trebuie să se fi uitat la Victor când îndrăznea să deschidă gura.

– I-am spus eu mă-sii, când a luat-o fi-su pe arătură și m-a luat la pumni în fața blocului: asta e educația pe care i-ai dat-o. Aveți copii? ne-a întrebat fără să ne privească.

Un val de sânge mi s-a urcat în cap. Tatăl lui Victor a dat pe gât cel de-al doilea pahar. Mihai a făcut semn chelnerului să mai aducă trei.

– Nu-i lăsați de capul lor, a continuat, și, mai ales, nu-i lăsați pe mâna nevestelor. O să aveți surpriza ca, după patruștrei de ani, să vă arunce afară din casă și să vă amenințe că vă omoară.

Chelnerul a pus câte un pahar în fața fiecăruia. Eu m-am gândit la Ileana și la cum, deja, mă omorâse. Mihai, după cum arăta, părea dus după sufletul lui. Tatăl lui Victor a dat pe gât și paharul numărul trei. Mihai a luat și el paharul și l-a dus la gură. Nu l-a găsit, mi-am spus. Sufletul. Am întins și eu mâna după pahar. Simțeam, deja, arsura plăcută a alcoolului pe gâtlej. Apoi, dintr-o dată, cu o fracțiune de secundă înainte ca buzele mele să atingă coniacul, mi s-a părut că văd adevărul absolut: Ileana îl omorâse pe taică-miu, doar. Pe taică-miu din mine. Pe mine nu reușise să mă atingă. Eu, acum, eram Dan cel care s-a apucat de învățat după ce taică-su a caftit-o pe maică-sa din cauză că el nu era ca Victor. Ileana era maică-mea și Dana și maică-sa lui Victor. Eu eram Dan, doar Dan. Și trebuia să mă țin de învățat.

– Hai, i-am spus lui Mihai, punând paharul pe masă și ridicându-mă.

Nu apucase să bea. A închis o clipă ochii, iar mâna în care ținea paharul a început să-i tremure.

– Hai! am strigat.

A pus paharul pe masă, s-a ridicat și a pornit, împleticindu-se, spre ieșire. În ochi avea lacrimi. Era încă devreme, dar poate că-i găsisem sufletul.

Wi(n)dow

Garsoniera în care locuiesc de când mi-am părăsit bărbatul e la parterul unei case și e compusă dintr-o chicinetă în care, dacă vrei să faci un ceai, trebuie să dărâmi un perete, o cameră suficient de mare sau nu chiar atât de mică, depinde cum privești lucrurile, și o baie cu o cabină de duș excelentă. Garsoniera are o singură fereastră – în cameră, care dă spre clădirea în formă de copârșeu a unei firme de pompe funebre. Pe lateralul copârșeului, între două vitrine mari, scrie, funebru, Funebra, iar în vitrine sunt expuse spre exemplificare sicrie de diverse mărimi, forme, culori, coroane din flori de plastic și alte mici accesorii mortuare. Acoperișul clădirii imită exemplar capacul copârșeului, iar sub literele funebre e mereu parcat un dric lustruit, gata oricând să transporte un mort. Firma, din câte mi-am dat seama, dispune de două astfel de dricuri: unul are numărul de înmatriculare IAD, iar celălalt, RAI. Probabil că le folosesc în funcție de ceea ce li se transmite din PURGATORIU despre clientul care urmează să fie transportat. Uneori văd mișcare înauntru și mă bucur că au clienți, alteori însuși vânzătorul pare mort, stând nemișcat ore întregi, zile întregi, pe un scaun, în spatele tejghelei, și mă bucur că n-au clienți. Singurul lucru viu pe care îl văd pe fereastră e copacul de la marginea trotuarului, care, vara, maschează cu coroana lui bogată mai bine de jumătate din vitrina din stânga, iar primăvara înflorește roz, făcând moartea să pară o domniță suavă și puțin zurlie. Iarna e doar sinistru, cu crengile goale întinse spre cer ca niște brațe descărnate. Mă uit destul de mult pe fereastră, trebuie să îmi ocup timpul cu ceva, în lipsa…, așa că am văzut, în cele opt-nouă luni de când stau aici, drame și umor negru cam cât pentru un festival de film european. De pildă, odată, murise un copil – o fetiță, aveau un sicriu mic-mititel, iar mama îl luase în brațe așa, cu totul, ca pe o cutie, și pornise cu el spre casă, așa spunea: mă duc acasă, mi-au ambalat-o frumos, acum mă duc acasă. I-au spus că o duc ei acasă, cu mașina, să se urce, că e departe și  greu să o care în brațe, chiar și așa, frumos ambalată. S-a lăsat greu înduplecată, spunea că vor să i-o ia. S-a suit în mașină abia când au lăsat-o să stea cu micul sicriu în poală, pe locul din față. Altă dată, o femeie a ieșit, alergând, cu o urnă în mână – așa am aflat că poți opta și pentru incinerare – și cu mai multe persoane, probabil rude, în costume și rochii negre, în urma ei. Femeia era tânără și avea o rochie lungă, largă și neagră, ca cele pe care le purtam eu pe la șaișpe ani, după ce au murit ai mei, avea părul despletit, lung și frumos, de culoarea mierii, iar când s-a asigurat că nu o prinde nimeni, a scos capacul urnei și, tot alergând, a spulberat în urma ei toată cenușa dinăuntru. Fii liber, striga, măcar acum fii liber! Rudele s-au oprit înmărmurite, neștiind ce să facă. Una din rude, o femeie mai în vârstă, și-a revenit prima din șoc și le-a zis celorlalte: mă duc să aduc o mătură. Altă dată, am surprins o discuție între doi copii, o fată și un băiat. Se așezaseră pe pervazul exterior al vitrinei din dreapta, în timp ce adulții erau înauntru. Aveau în jur de zece-unșpe ani și, din câte am înțeles, le murise bunicul.

– Ai mai văzut, vreodată, un mort? a întrebat fata.

– Nu, i-a răspuns băiatul. Tu?

– Da, am văzut, dar e secret, dacă spui cuiva, o să spun că minți.

– Nu spun.

– Jură!

– Pe bune?

– Da, jură, altfel nu-ți spun nimic.

– Ok, jur…

– Pe ce?

– Pe… Pe nimic, jur și gata.

– Nu, trebuie să juri pe ceva.

– Bine, pe ce vrei să jur?

– Pe telefonul tău. Să-l scapi și să se spargă tot ecranul dacă spui ceva. Oricum, eu o să zic că minți.

– Dar…

– Juri pe telefon sau nu-ți spun.

– Ok, jur…

– Spune!

– Am spus.

– Nu, spune: jur pe telefon că n-o să spun nimănui ceea ce aud acum.

– Chiar trebuie?

– E neapărat necesar.

– Of… Jur pe…

– … telefon…

– … telefon că n-o să spun nimănui nimic…

– …  din ce aud acum.

– Da.

– Spune!

– … din ce aud acum…

– Ok. Dacă spui cuiva, ești mincinos.

– Da, da, zi odată!

– Eram odată acasă, venisem de la școală, ai mei erau la muncă, și am văzut din balcon – știi că balconul nostru de la bucătărie dă în fața blocului vecin – am văzut cum scoteau din bloc un vecin care murise. Era întins în sicriu și l-am văzut de sus, întreg.

– N-avea capac?

– Nu știu, nu i-l puseseră.

– Cum arăta?

– Negru la față, într-un costum bleumarin, cu cămașă, cravată, dichisit, pieptănat, cred că era dat și cu parfum. Mi s-a făcut frig când l-am văzut. Avea unghiile mov. Dacă află maică-mea că am văzut așa ceva, nu știu ce e în stare să facă.

– Păi doar n-ai vrut să-l vezi.

– Păi nu, dar l-am văzut. Nu cred că am voie să văd morți. N-am întrebat pe nimeni, dar nu cred că e voie. Sigur nu e voie.

– Avea unghiile mov?

– Da, așa, ca și cum îi dăduse cineva cu ciocanul peste ele.

– Oare și bunicul are unghiile mov?

– Da, cred că așa au toți. Și pielea neagră, ca și cum ar fi supărați.

– Păi cred că sunt, tu ai fi veselă?

Apoi au ieșit cei mari și s-au urcat în mașini, tăcuți, nu înainte de a-și arunca unul altuia priviri complice.

Cel mai trist lucru pe care l-am văzut, însă, a fost un sicriu pe care patru angajați ai firmei de pompe funebre l-au urcat în mașina cu numărul IAD și l-au dus undeva, cine știe unde, fără ca nimeni altcineva să fie acolo, să meargă în urma dricului, să plângă mortul ăla… Ca și cum l-ar fi dus să îl îngroape fără preot, fără slujbă, în fundul vreunui cimitir…

Stealth

Avea șaișpe ani când am dat peste ea, era înaltă, oarecum deșirată și purta mereu rochii largi, lungi și negre. Era de înțeles, de-abia muriseră ai ei. Era frumoasă precum toate ielele la un loc. Și tristă. Locuia cu o mătușă care o înfiase. Oricum, m-am urcat în cârca ei și acolo am rămas. Mirosea mereu atât de frumos… La început, obișnuiam să o strâng tare în brațe. Atât de tare, că rămânea fără aer. Avea nevoie să fie ținută în brațe, era atât de singură… Când o vedeam că se sufocă, îi dădeam drumul. Trăgea cu nesaț aer în plămâni și ofta. Ofta adânc, așa cum oftezi când ai ceva în cârcă. Am ținut-o așa vreo doi ani, am strâns-o în brațe, am făcut-o să se privească în oglindă să vadă cât e de moartă, căci așa era, moartă, i-am dat coșmaruri și insomnii noaptea și mici halucinații ziua: eram cele mai bune prietene. Într-o zi – mai avea vreo două săptămâni până să împlinească optișpe ani -, ne-am dus pe niște străzi, la plimbare. Se lăsase întunericul, era un început crud de primăvară, răcoarea mă făcea să tremur deodată cu ea, de parcă am fi fost una, dar ce spun, una și eram!, și cum ne plimbam noi așa, printr-o fereastră de la demisolul unei clădiri, cu lumina aprinsă și fără nicio perdea, am văzut un lucru. Ea a văzut, mie mi s-a părut banal. Pe un pat, un tânăr, având pe el doar niște boxeri, stătea întins, uitându-se la televizor, iar pe marginea patului, complet goală, o fată cu spatele spre noi, cu părul negru curgându-i valuri pe umeri și pe spate, acoperind-o, citea dintr-o carte. Erau atât de perfect împreună în singurătățile lor, încât am simțit-o cum se înmoaie, de parcă această imagine i-ar fi străpuns, ca o săgeată, platoșa. Am dus-o acasă de-abia respirând și i-am turnat, din dulăpiorul mătușii, vodcă într-un pahar. Ăsta a fost începutul. Apoi s-a înconjurat de prieteni, nimeni nu știa cu adevărat cine e, era frumoasă, intrase la Litere, era misterioasă și deșteaptă, băutura îi dezlega mintea și limba și-i alunga tristețea, mi-era teamă că o să se descotorosească și de mine. Dar nu, nu avea cum, eu făceam parte din ea, eram vâscul agățat de copacul cel mai frumos, pe care îl înfrumusețam și mai tare, nu aveam a mă teme, nimeni n-ar mai fi găsit-o interesantă dacă n-aș fi fost eu. Așa, părând un pic nebună, căci uneori mă puteam strecura și prin starea ei de beție, de euforie, de geniu, chiar, era perfectă, era adorată de toți. Într-o zi, m-a văzut. M-a privit în ochi, direct din oglindă. M-am ascuns, nu știam că mă poate vedea. Unul dintre tipii cu care umbla s-a îndrăgostit iremediabil de ea și n-a mai plecat. N-a avut nimic împotrivă că eram și eu acolo, așa că mi-a plăcut de el. N-a încercat s-o salveze de nimic, dimpotrivă. El a fost cel care, până la urmă, ar fi trebuit salvat. Dar lucrurile nu stau întotdeauna cum trebuie. Într-o zi, după aproape cinșpe ani de când eram împreună, a văzut un copil nespus de frumos, care a zbughit-o pe lângă ea și s-a repezit în brațele maică-sii. Aia l-a strâns în brațe și avea pe față o expresie de fericire totală. Atunci și-a dat seama că asta vrea și a început, încet-încet, să se descotorosească de mine. S-a așezat într-un fotoliu, în fața unui bărbat, într-o încăpere în care, pe o măsuță, era un tablou sprijinit de perete, ce înfățișa niște ceasuri ce se scurgeau și atârnau peste tot și a spus:

– Sufăr cumplit de anxietate.

Eu am sărit, speriată, din cârca ei, de parcă m-ar fi arătat cu degetul. M-am simțit mică, absurdă. Am mai stat un timp prin preajmă, dar nimic n-a mai fost la fel.