destinație

deși nimic nu mai e la fel,
soarele răsare la fel,
emisiunile la tv sunt aceleași,
îți plac aceleași cărți și
aceleași filme,
te enervează același casier
de la supermarket,
mâinile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
gândurile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
doar că acum ai un frate
pe care nu știi cu ce să îl asimilezi,
un văr
cu care nu te-ai jucat în copilărie,
o mătușă
care nu a venit în vizită niciodată,
o mamă
care nu te-a crescut
și un zid
între tine
și toate astea,
pe care ai vrea să îl dărâmi,
să îi iei pe toți de mână și să îi treci pragul
în partea ta
de lume
și nu ai cum să faci asta,
căci ei, în lumea lor,
sunt compleți fără tine.

și totuși
gândurile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
mâinile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
îți place același casier
de la supermarket,
te enervează aceleași filme și
aceleași cărți,
emisiunile la tv sunt aceleași,
până și soarele apune
la fel.

Reclame

Povești

Totul a început într-o dimineață,
în timp ce mă căzneam
să pun la loc
două gânduri ce mă asupriseră
toată noaptea.
Cum nu reușeam
nicicum,
dar trebuia, cumva, să le vin de hac,
le-am pus pe hârtie.
Se pare că le-a plăcut
acolo,
pentru că n-au mai venit înapoi,
iar eu m-am bucurat atât de tare,
că am mai pus
și alte gânduri
pe hârtie.
Din cele rele,
asupritoare,
de care voiam
să scap.
Dar cum niciun gând rău
nu supraviețuiește
fără un gând bun,
iar eu nu voiam ca ele
să dispară
cu totul, ci doar
să mă lase în pace,
am început să pun
la cinci gânduri rele,
unul bun.
Acum,
toate gândurile mele
rele
și câteva din cele
bune
sunt pe hârtie
și se numesc
povești.

mama

ai cuvintele albastre, azi,
și un petic de viață ți se desprinde
de pe încheietura mâinii,
acolo unde-ți pulsează anii
în care n-ai știut decât
să ai răbdare.
și ești frumoasă.
și sunt frumoasă! îmi răspunde
privirea hulpavă cu care îți cotrobăi
prin suflet,
căutându-mă:
uite, ai dinții ca ai mei
și gropița din obraz,
părul,
dar mai ales inima
și visul
și dorul
și bucuria,
și ești frumoasă.

și sunt frumoasă…

cum n-am fost nicicând.

Două secunde

În vremurile
în care iubirea era
doar un simbol chimic
ne(re)cunoscut,
tu aveai gust
de gutuie răscoaptă
și inima de titan
ți-era străpunsă de o săgeată
al cărei vârf de foc
eram eu;
de atunci au trecut
două secunde:
una în care tu ai devenit
dragoste
și una în care eu te-am scris,
poem.

curățenie

nu vrei o femeie
să te ajute
la curățenie?
m-a întrebat
tanti mariana
într-o dimineață,
în timp ce mătura
și spăla podeaua
și geamurile,
ștergea praful
de peste tot,
pânzele de păianjeni
de la colțuri
și urmele de apocalipse zilnice
de pe tastatură.
nu,
i-am răspuns,
gândindu-mă că o femeie n-ar ști
să-mi curețe bine
și pe-acolo,
și pe-acolo,
să-mi scoată vălătucii de gânduri încâlcite și nerostite
de sub pat
și teama de eșec,
pe care o îndes,
inconștient,
în fiecare dimineață,
în ghiozdanele copiilor,
de pe dulapurile înalte,
inima deschisă,
pe care o arunc, uneori,
în fața oamenilor
și teama de moarte,
teama de viață
și ultima dorință a tatălui meu,
cuvintele tale, prelinse peste marginile
sinapselor mele
și cuvintele mele
înfipte între rosturile
parchetului;
o femeie n-ar ști
să mă salveze
atunci când m-aș scurge,
odată cu toate lacrimile
stoarse din mop,
direct în canalizare
și nici să mă lustruiască,
ca și când niciodată
n-aș fi fost
altfel.

Nonsense

I lost my temper
on a Wednesday morning,
trying to find
why my mindfulness’s blind,
grabbing a smile
of impetuous promise
from the top shelf of aching,
where the bitterness eyes
make a fool of the never
with a handful of nows.
Leave me a moment!
As far as surrender
is written in front of
these angelless skies,
leaking through edges,
the light is upsetting,
so I’ll find my temper
on a meaningless night.

dezechilibru

cel mai frumos
dezechilibru
al meu
a fost toamna
în care mama
a avut
ochi albaștri

Portret

Mergea cu ochii în pământ,
înjurând ca un birjar,
căruia i s-a transformat limba în bici
sau biciul în limbă;
căra în mâna dreaptă o seamă de necazuri,
iar în stânga,
o jumătate de bucurie;
din când în când,
privea spre cer
și în ochi
i se nemăsura
tristețea.

Năluca

Am realizat ce fac doar în momentul în care doamna de la poștă a lipit stickerul cu cod de bare pe plicul meu. Inima mi s-a făcut mică și a rămas așa. Sufletul mi s-a umplut de speranță și de un strop de teamă. În plic e un bilet de tren și o scrisoare scrisă de mână, pe o foaie de hârtie albă, în care explic biletul de tren. Pe plic, adresa unei femei necunoscute, o nălucă ce mă bântuie ceas de ceas, al cărei nume l-am furat, l-am ascuns, iar acum îl port aici și care, în câteva zile, ar putea deveni o femeie în carne și oase, cu ochi, păr, zâmbet, riduri, mâini, inimă și regrete. În egală măsură, însă, poate rămâne o nălucă. O voce, acum mult timp, în receptorul telefonului și, mai ales, un imens și ireparabil regret. Al meu, de data asta. Dar nu am avut de ales.

trecere

deși îmi părea
că viața-i pe cale să fie trăită,
castanii agonizau în plină stradă
și elementul surpriză lipsea
cu desăvârșire.
cu toate astea,
am încercat,
cu o lovitură de teatru,
să omor timpul, pentru că
alerga
pe marginea drumului
și cerșea
ba o secundă de la unul,
ba un minut de la altul,
de parcă nu erau toate
ale lui.
i-am spus să se oprească,
măcar o dată
în viața lui,
să se oprească,
dar mi-a râs în nas
și a început să alerge
mai repede,
strigând:
uite cum trec pe lângă tine,
uite cum trec pe lângă tine!