Victor

Cât mai multă mișcare, spune Dana, consilierul grupului nostru, cât mai multă mișcare. N-am întrebat-o dacă pedalatul în gol prin viață se pune ca mișcare, dar ea așa spune, iar eu nu pot s-o contrazic. Ieri, de pildă, am fost la trei interviuri. Nimeni nu a părut interesat de mine, sau, mai bine spus, și-au pierdut interesul în momentul în care le-am spus că sunt în trecere, că destinul meu nu e să lucrez la o firmă de doi lei ca a lor, indiferent cât de mare și importantă cred ei că e, dar cât timp nu știu nici eu care e destinul meu, fac un compromis. Lor le-au căzut fețele, la propriu: mușchii faciali li s-au relaxat brusc, făcându-i să semene cu niște buldogi, mi-au mulțumit și mi-au spus că mă contactează ei. De fiecare dată, am ieșit în stradă urându-i pe toți, dar mai ales pe taică-miu, care n-a știut niciodată să fie bărbat, ci doar să bată la nenorocita aia până nu se mai ridica de jos. M-am pornit așa, de un timp, să-l urăsc, de parcă a fost plecat și acum s-a întors. Când am ieșit în stradă, după al treilea interviu, totul era atât de luminos, de te dureau ochii. Seara, m-am întâlnit întâmplător, la colțul străzii unde îl așteptam, cu Mihai, bărbatul Danei. Un tip ok. Văzusem că o ia pe acolo după ședințele alcoolicilor la care mergeam amândoi. Am intrat într-o cafenea din apropiere, un gest riscant pentru niște alcoolici, dar am comandat doar cafea. Neagră, ca viețile noastre. Eu nu am prieteni, nu am avut niciodată. Mihai e un tip plăcut, destul de tăcut, cult. Mi-a povestit că are sufletul dus din el, nu știe unde sau când s-a întâmplat asta, dar așa îl simte, dus. M-am gândit și mi-am dat seama că eu nici măcar nu-mi amintesc să fi avut vreodată unul și i-am zis că, dacă vrea, îl ajut să și-l găsească. Nu știu de ce am zis asta, cred că mi s-a părut esențial, în momentul ăla, sufletul. Mihai s-a uitat la mine și a zâmbit, cel puțin așa mi s-a părut. Apoi a intrat în cafenea un om, s-a uitat în jur, era destul de bătrân, avea pe el un parpalac, Mihai a avut o mică și aproape insesizabilă tresărire, eu m-am gândit că omul e tatăl lui Victor sau, cel puțin așa arăta, ca și cum ar fi avut un fiu numit Victor, și i-am spus lui Mihai:

– Fii atent la ăsta!

Mihai era deja atent, iar omul a văzut asta, așa că s-a îndreptat spre masa noastră. I-am făcut semn să se așeze, el s-a așezat și a început:

– Ați mai văzut așa ceva? O femeie care n-a muncit patruștrei de ani să vrea, acum, să mă omoare?

M-am uitat la Mihai, Mihai s-a uitat la mine, omul aștepta un răspuns.

– N-am văzut, i-am răspuns eu, pentru că Mihai avea sufletul plecat, iar omul din fața noastră, care ar fi putut avea un fiu numit Victor, avea, cu siguranță, pe cineva care, după spusele lui, voia să-l omoare și, prin urmare, avea mare nevoie de un răspuns.

– Dar de ce? m-a împins curiozitatea.

– Nimeni nu vrea să mă asculte, iar eu nu am cu cine să vorbesc.

– Te ascultăm noi, i-am spus.

Omul a părut surprins și din cale-afară de încurcat.

– Nu știu, nu m-am gândit, nu m-a întrebat nimeni până acum. Toți spun că fiecare și le știe pe-ale lui. Ai omorât vreodată pe cineva? m-a întrebat.

– Aproape, i-am răspuns.

Mihai m-a privit încurcat, ca și cum, din moment ce eu aveam să vorbesc despre asta, era și el obligat s-o facă. L-am asigurat, din ochi, că nu. Tatăl lui Victor s-a apucat să depene o istorie despre o femeie, care, într-o după-amiază, fără nicio introducere, a început să-l amenințe că-l omoară și i-a aruncat toate hainele pe scara blocului.

– Patruștrei de ani am ținut-o în puf, zicea, patruștrei, și ea să vrea să mă omoare. Ați mai văzut așa ceva? Ea și cu fi-su.

– Victor…, am murmurat aiurea.

S-a uitat la mine ca și când încerca să-și amintească de unde mă cunoștea și a spus:

– Da, Victor, îl cunoști?

Probabil că nu-l cunoșteam, dar cum puteam să-i spun că, pur și simplu, are față de tată al lui Victor?

– Cunosc multă lume, am spus.

– Victor e un copil bun, dar a luat-o razna. Maică-sa l-a întors împotriva mea și acum vor amândoi să mă omoare. Cică n-au uitat. Cică a venit vremea să plătesc pentru păcatele mele.

A făcut semn spre chelner și a comandat o sută de coniac în două pahare.

– În doze mici, ne-a explicat. Totul în doze mici.

Mihai a început să se foiască. Eu am sorbit din cafea și am respirat adânc. ‘Te-n gură de bețivan!, mi-am spus și nu știu la cine m-am referit: la mine sau la tac-su lui Victor.

Când eram mic, la noi în bloc stătea o familie cu un copil: Victor. Pe Victor îl țineau închis în casă și îl puneau să învețe. Îi spuneau că noi, copiii din bloc, nu suntem un anturaj potrivit pentru el. Scandalurile se țineau lanț la ei, urlau, se băteau, apoi, din când în când, tac-su îl plimba pe Victor prin bloc, pe la vecini, și îl arăta ca pe un trofeu, lăudându-se cu rezultatele lui la învățătură. Au venit, odată, și la noi. Mama i-a invitat în sufragerie, iar bou’ de taică-miu i-a ascultat pălăvrăgeala ăluia cât timp au băut o cafea. Copilul, Victor, a stat țapăn pe canapea, lângă tac-su, în tot timpul ăla. După ce au plecat, taică-miu a bătut-o pe maică-mea din cauză că eu nu eram ca Victor. Țin minte. După treaba asta, am început să învăț, dar nenorocitul n-a dat doi bani pe chestia asta. Omul ăsta putea, foarte bine, să fie chiar tac-su lui Victor de la noi din bloc. Când chelnerul i-a pus pe masă cele două pahare, m-a luat cu amețeală. Mihai a început să transpire.

– Păcatul meu cel mai mare, a continuat omul, e că nu i-am bătut destul.

Apoi a dat pe gât, dintr-un foc, unul dintre pahare.

– Ce face Victor? l-am întrebat.

– Nu știu, nu l-am văzut de cinșpe ani. Mă-sa se duce pe la el, dar nu-mi spune nimic. Nici că-mi pasă. N-a muncit o zi în patruștrei de ani. I-am ținut în puf și ei vor să mă omoare.

Prin bloc se vorbea că tac-su lui Victor n-o lăsa pe mă-sa lui Victor să muncească. Cică femeia trebuia să stea acasă, să aibă grijă de copil, copilul să învețe, să-i facă lui cinste. Mihai nu știa toate astea. Sau, poate, le știa: poate în orice bloc e un Victor cu mă-sa și cu tac-su. Omul a început să bocească. Mihai stătea cu ochii pironiți la paharul încă plin al omului. Eu am înghițit în sec și m-am uitat după chelner.

– Copiii trebuie bătuți, a continuat, înlăcrimat, tac-su lui Victor. Mă-sa nu era de acord, spunea că îl stresez. Ce să spun… I-am arătat eu stres, noroc că l-a scos nebuna din mâinile mele. Urla ca o descreierată, cică l-am umplut de sânge. N-a murit nimeni din asta…

– De fapt…, am spus.

M-a privit iar. De câte ori spuneam ceva, se uita la mine cu ochi tulburi, așa cum trebuie să se fi uitat la Victor când îndrăznea să deschidă gura.

– I-am spus eu mă-sii, când a luat-o fi-su pe arătură și m-a luat la pumni în fața blocului: asta e educația pe care i-ai dat-o. Aveți copii? ne-a întrebat fără să ne privească.

Un val de sânge mi s-a urcat în cap. Tatăl lui Victor a dat pe gât cel de-al doilea pahar. Mihai a făcut semn chelnerului să mai aducă trei.

– Nu-i lăsați de capul lor, a continuat, și, mai ales, nu-i lăsați pe mâna nevestelor. O să aveți surpriza ca, după patruștrei de ani, să vă arunce afară din casă și să vă amenințe că vă omoară.

Chelnerul a pus câte un pahar în fața fiecăruia. Eu m-am gândit la Ileana și la cum, deja, mă omorâse. Mihai, după cum arăta, părea dus după sufletul lui. Tatăl lui Victor a dat pe gât și paharul numărul trei. Mihai a luat și el paharul și l-a dus la gură. Nu l-a găsit, mi-am spus. Sufletul. Am întins și eu mâna după pahar. Simțeam, deja, arsura plăcută a alcoolului pe gâtlej. Apoi, dintr-o dată, cu o fracțiune de secundă înainte ca buzele mele să atingă coniacul, mi s-a părut că văd adevărul absolut: Ileana îl omorâse pe taică-miu, doar. Pe taică-miu din mine. Pe mine nu reușise să mă atingă. Eu, acum, eram Dan cel care s-a apucat de învățat după ce taică-su a caftit-o pe maică-sa din cauză că el nu era ca Victor. Ileana era maică-mea și Dana și maică-sa lui Victor. Eu eram Dan, doar Dan. Și trebuia să mă țin de învățat.

– Hai, i-am spus lui Mihai, punând paharul pe masă și ridicându-mă.

Nu apucase să bea. A închis o clipă ochii, iar mâna în care ținea paharul a început să-i tremure.

– Hai! am strigat.

A pus paharul pe masă, s-a ridicat și a pornit, împleticindu-se, spre ieșire. În ochi avea lacrimi. Era încă devreme, dar poate că-i găsisem sufletul.

Wi(n)dow

Garsoniera în care locuiesc de când mi-am părăsit bărbatul e la parterul unei case și e compusă dintr-o chicinetă în care, dacă vrei să faci un ceai, trebuie să dărâmi un perete, o cameră suficient de mare sau nu chiar atât de mică, depinde cum privești lucrurile, și o baie cu o cabină de duș excelentă. Garsoniera are o singură fereastră – în cameră, care dă spre clădirea în formă de copârșeu a unei firme de pompe funebre. Pe lateralul copârșeului, între două vitrine mari, scrie, funebru, Funebra, iar în vitrine sunt expuse spre exemplificare sicrie de diverse mărimi, forme, culori, coroane din flori de plastic și alte mici accesorii mortuare. Acoperișul clădirii imită exemplar capacul copârșeului, iar sub literele funebre e mereu parcat un dric lustruit, gata oricând să transporte un mort. Firma, din câte mi-am dat seama, dispune de două astfel de dricuri: unul are numărul de înmatriculare IAD, iar celălalt, RAI. Probabil că le folosesc în funcție de ceea ce li se transmite din PURGATORIU despre clientul care urmează să fie transportat. Uneori văd mișcare înauntru și mă bucur că au clienți, alteori însuși vânzătorul pare mort, stând nemișcat ore întregi, zile întregi, pe un scaun, în spatele tejghelei, și mă bucur că n-au clienți. Singurul lucru viu pe care îl văd pe fereastră e copacul de la marginea trotuarului, care, vara, maschează cu coroana lui bogată mai bine de jumătate din vitrina din stânga, iar primăvara înflorește roz, făcând moartea să pară o domniță suavă și puțin zurlie. Iarna e doar sinistru, cu crengile goale întinse spre cer ca niște brațe descărnate. Mă uit destul de mult pe fereastră, trebuie să îmi ocup timpul cu ceva, în lipsa…, așa că am văzut, în cele opt-nouă luni de când stau aici, drame și umor negru cam cât pentru un festival de film european. De pildă, odată, murise un copil – o fetiță, aveau un sicriu mic-mititel, iar mama îl luase în brațe așa, cu totul, ca pe o cutie, și pornise cu el spre casă, așa spunea: mă duc acasă, mi-au ambalat-o frumos, acum mă duc acasă. I-au spus că o duc ei acasă, cu mașina, să se urce, că e departe și  greu să o care în brațe, chiar și așa, frumos ambalată. S-a lăsat greu înduplecată, spunea că vor să i-o ia. S-a suit în mașină abia când au lăsat-o să stea cu micul sicriu în poală, pe locul din față. Altă dată, o femeie a ieșit, alergând, cu o urnă în mână – așa am aflat că poți opta și pentru incinerare – și cu mai multe persoane, probabil rude, în costume și rochii negre, în urma ei. Femeia era tânără și avea o rochie lungă, largă și neagră, ca cele pe care le purtam eu pe la șaișpe ani, după ce au murit ai mei, avea părul despletit, lung și frumos, de culoarea mierii, iar când s-a asigurat că nu o prinde nimeni, a scos capacul urnei și, tot alergând, a spulberat în urma ei toată cenușa dinăuntru. Fii liber, striga, măcar acum fii liber! Rudele s-au oprit înmărmurite, neștiind ce să facă. Una din rude, o femeie mai în vârstă, și-a revenit prima din șoc și le-a zis celorlalte: mă duc să aduc o mătură. Altă dată, am surprins o discuție între doi copii, o fată și un băiat. Se așezaseră pe pervazul exterior al vitrinei din dreapta, în timp ce adulții erau înauntru. Aveau în jur de zece-unșpe ani și, din câte am înțeles, le murise bunicul.

– Ai mai văzut, vreodată, un mort? a întrebat fata.

– Nu, i-a răspuns băiatul. Tu?

– Da, am văzut, dar e secret, dacă spui cuiva, o să spun că minți.

– Nu spun.

– Jură!

– Pe bune?

– Da, jură, altfel nu-ți spun nimic.

– Ok, jur…

– Pe ce?

– Pe… Pe nimic, jur și gata.

– Nu, trebuie să juri pe ceva.

– Bine, pe ce vrei să jur?

– Pe telefonul tău. Să-l scapi și să se spargă tot ecranul dacă spui ceva. Oricum, eu o să zic că minți.

– Dar…

– Juri pe telefon sau nu-ți spun.

– Ok, jur…

– Spune!

– Am spus.

– Nu, spune: jur pe telefon că n-o să spun nimănui ceea ce aud acum.

– Chiar trebuie?

– E neapărat necesar.

– Of… Jur pe…

– … telefon…

– … telefon că n-o să spun nimănui nimic…

– …  din ce aud acum.

– Da.

– Spune!

– … din ce aud acum…

– Ok. Dacă spui cuiva, ești mincinos.

– Da, da, zi odată!

– Eram odată acasă, venisem de la școală, ai mei erau la muncă, și am văzut din balcon – știi că balconul nostru de la bucătărie dă în fața blocului vecin – am văzut cum scoteau din bloc un vecin care murise. Era întins în sicriu și l-am văzut de sus, întreg.

– N-avea capac?

– Nu știu, nu i-l puseseră.

– Cum arăta?

– Negru la față, într-un costum bleumarin, cu cămașă, cravată, dichisit, pieptănat, cred că era dat și cu parfum. Mi s-a făcut frig când l-am văzut. Avea unghiile mov. Dacă află maică-mea că am văzut așa ceva, nu știu ce e în stare să facă.

– Păi doar n-ai vrut să-l vezi.

– Păi nu, dar l-am văzut. Nu cred că am voie să văd morți. N-am întrebat pe nimeni, dar nu cred că e voie. Sigur nu e voie.

– Avea unghiile mov?

– Da, așa, ca și cum îi dăduse cineva cu ciocanul peste ele.

– Oare și bunicul are unghiile mov?

– Da, cred că așa au toți. Și pielea neagră, ca și cum ar fi supărați.

– Păi cred că sunt, tu ai fi veselă?

Apoi au ieșit cei mari și s-au urcat în mașini, tăcuți, nu înainte de a-și arunca unul altuia priviri complice.

Cel mai trist lucru pe care l-am văzut, însă, a fost un sicriu pe care patru angajați ai firmei de pompe funebre l-au urcat în mașina cu numărul IAD și l-au dus undeva, cine știe unde, fără ca nimeni altcineva să fie acolo, să meargă în urma dricului, să plângă mortul ăla… Ca și cum l-ar fi dus să îl îngroape fără preot, fără slujbă, în fundul vreunui cimitir…

Stealth

Avea șaișpe ani când am dat peste ea, era înaltă, oarecum deșirată și purta mereu rochii largi, lungi și negre. Era de înțeles, de-abia muriseră ai ei. Era frumoasă precum toate ielele la un loc. Și tristă. Locuia cu o mătușă care o înfiase. Oricum, m-am urcat în cârca ei și acolo am rămas. Mirosea mereu atât de frumos… La început, obișnuiam să o strâng tare în brațe. Atât de tare, că rămânea fără aer. Avea nevoie să fie ținută în brațe, era atât de singură… Când o vedeam că se sufocă, îi dădeam drumul. Trăgea cu nesaț aer în plămâni și ofta. Ofta adânc, așa cum oftezi când ai ceva în cârcă. Am ținut-o așa vreo doi ani, am strâns-o în brațe, am făcut-o să se privească în oglindă să vadă cât e de moartă, căci așa era, moartă, i-am dat coșmaruri și insomnii noaptea și mici halucinații ziua: eram cele mai bune prietene. Într-o zi – mai avea vreo două săptămâni până să împlinească optișpe ani -, ne-am dus pe niște străzi, la plimbare. Se lăsase întunericul, era un început crud de primăvară, răcoarea mă făcea să tremur deodată cu ea, de parcă am fi fost una, dar ce spun, una și eram!, și cum ne plimbam noi așa, printr-o fereastră de la demisolul unei clădiri, cu lumina aprinsă și fără nicio perdea, am văzut un lucru. Ea a văzut, mie mi s-a părut banal. Pe un pat, un tânăr, având pe el doar niște boxeri, stătea întins, uitându-se la televizor, iar pe marginea patului, complet goală, o fată cu spatele spre noi, cu părul negru curgându-i valuri pe umeri și pe spate, acoperind-o, citea dintr-o carte. Erau atât de perfect împreună în singurătățile lor, încât am simțit-o cum se înmoaie, de parcă această imagine i-ar fi străpuns, ca o săgeată, platoșa. Am dus-o acasă de-abia respirând și i-am turnat, din dulăpiorul mătușii, vodcă într-un pahar. Ăsta a fost începutul. Apoi s-a înconjurat de prieteni, nimeni nu știa cu adevărat cine e, era frumoasă, intrase la Litere, era misterioasă și deșteaptă, băutura îi dezlega mintea și limba și-i alunga tristețea, mi-era teamă că o să se descotorosească și de mine. Dar nu, nu avea cum, eu făceam parte din ea, eram vâscul agățat de copacul cel mai frumos, pe care îl înfrumusețam și mai tare, nu aveam a mă teme, nimeni n-ar mai fi găsit-o interesantă dacă n-aș fi fost eu. Așa, părând un pic nebună, căci uneori mă puteam strecura și prin starea ei de beție, de euforie, de geniu, chiar, mai ales când rămânea singură, era perfectă, era adorată de toți. Într-o zi, m-a văzut. M-a privit în ochi, direct din oglindă. M-am ascuns, nu știam că mă poate vedea. Unul dintre tipii cu care umbla s-a îndrăgostit iremediabil de ea și n-a mai plecat. N-a avut nimic împotrivă că eram și eu acolo, așa că mi-a plăcut de el. N-a încercat s-o salveze de nimic, dimpotrivă. El a fost cel care, până la urmă, ar fi trebuit salvat. Dar lucrurile nu stau întotdeauna cum trebuie. Într-o zi, după aproape cinșpe ani de când eram împreună, a văzut un copil nespus de frumos, care a zbughit-o pe lângă ea și s-a repezit în brațele maică-sii. Aia l-a strâns în brațe și avea pe față o expresie de fericire totală. Atunci și-a dat seama că asta vrea și a început, încet-încet, să se descotorosească de mine. S-a așezat într-un fotoliu, în fața unui bărbat, într-o încăpere în care, pe o măsuță, era un tablou sprijinit de perete, ce înfățișa niște ceasuri ce se scurgeau și atârnau peste tot și a spus:

– Sufăr cumplit de anxietate.

Eu am sărit, speriată, din cârca ei, de parcă m-ar fi arătat cu degetul. M-am simțit mică, absurdă. Am mai stat un timp prin preajmă, dar nimic n-a mai fost la fel.

Desprimăvărare

Picură sevă în miez găunos,
ia și toporul și-nvârte-l vârtos,
taie sorginte de trunchi viermănos
și veghează.

Cu-albă lumină mângâie cald
mugurul verde din ramul bastard,
suie-l, sălbatic, anină-l de gard
cu o rază.

Picură sevă în miez găunos,
ia-ți și penelul, pictează frumos
trilul de mierlă din cerul ploios
de amiază.

Cu-albă lumină mângâie cald
oase bătrâne de mult uitat bard,
să-i înflorească în sânge vers alb,
și dansează.

Picură alb din toporul vârtos
versul ce verde pe gardul ploios
mierla îl cântă. Din cer până jos,
desprimăvărează!

Brains

Cancer la creier. Ironic, având în vedere că prietenii îmi spun Brains. Bre, pe scurt. Până și mama îmi spune Cre (ei nu îi plac englezismele, e profă de română). Am primit diagnosticul exact acum doi ani și, cum l-am primit, mi-am adunat prietenii și ne-am dus să sărbătorim ceea ce mai era din viața mea. Opt luni, adică. Așa a zis doctorul, încruntat a îngrijorare de parcă ar fi fost tata. Eram în ultimul an de masterat, începusem să scriu la o revistă mișto, lumea spunea că am talent, mă rog, cazul clasic de tânăr care promite. Aveam și planuri mari: doctorat, să predau la facultate, să scriu, să fiu cineva, să las ceva în urmă. Când primești un astfel de diagnostic, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos. În primele câteva ore – am primit diagnosticul pe la prânz – am stat și m-am uitat în gol. Nu cred că m-am gândit la nimic. Cel puțin, nu conștient. Apoi am început să dau telefoane. După ce i-am adunat pe toți în crâșma noastră, le-am spus. Când spui cuiva că ai o boală incurabilă, te poți aștepta la o gamă variată de reacții: unii oftează, unii lăcrimează ușor, unii încep să plângă isteric, unii amuțesc, unii amețesc, alții vorbesc mult și te asigură că totul o să fie bine, alții te văd, deja, într-un sicriu de cristal, îmbrăcată în mireasă, înconjurată de șapte pitici, așteptând sărutul salvator. Nimeni nu are o reacție adecvată, așa cum nimeni nu are o reacție greșită. Oricum, mie nu-mi păsa, voiam doar să-i am alături, să am cu cine petrece timpul ăsta, să mor pe o masă din crâșma noastră, eventual în timpul unei lansări de carte, pentru că în crâșma noastră au loc tot felul de evenimente culturale. Iar să mori în timp ce o carte se naște e visul oricărui aspirant la un doctorat în literatură. Părinților nu le-am spus, aveam de gând să le spun doar când nu mai puteam ține ascuns. Sau de pe lumea cealaltă. Pregătisem o scrisoare în acest sens. Atunci când am scris-o, a fost singura dată când am plâns. Am ascuns-o în spatele dulapului, lângă jurnal. Rugasem un prieten să-mi facă o dublură a placajului din spate al dulapului, ca să pot ascunde acolo lucruri. Nu că ai mei ar fi fost niște tirani curioși, ci pentru că simțeam nevoia să am secrete. Iar pentru că nu aveam secrete reale, mi le fabricam. Când am pus scrisoarea acolo, mi-am dat seama că am fost naivă: secretele adevărate sunt grele.

În prima fază, am avut cu toții nevoie de un timp de acomodare. Eram șapte: trei băieți și patru fete, cu mine cu tot. Patru din noi ne știam de când lumea, trei s-au aciuat de-a lungul timpului. Ne adunam seara în crâșmă și puneam lucrurile la punct. Când ești cu un picior în groapă, doar asta îți mai rămâne de făcut: să pui lucrurile la punct. Le-am spus exact ce vreau și ce nu vreau să facă și să spună și au părut că au înțeles. Doar au părut, pentru că, de cel puțin trei ori după aceea, am fost nevoită să o opresc pe una dintre prietenele mele să le spună alor mei, de alte câteva ori am asistat neputincioși la atacurile de panică ale altui prieten și încă o dată au fost nevoiți să mă ducă în mare taină, de urgență, la spital, pentru că înghițisem Diazepam cu vodcă. Ei m-au rugat doar să fac tratament, să încerc să mă fac bine, chiar dacă doctorul îmi spusese că șansele de vindecare sunt minime și tratamentul, feroce. Există miracole, au spus ei. Eu nu credeam decât în miracolul de a muri fericită, așa că i-am refuzat.

În faza a doua, mama a aflat. Nu știu cum, nu îmi găsise ascunzătoarea, nu auzise de la nimeni. Doar a știut. M-a pus să-i povestesc și să-i promit că, orice ar fi, n-o să-i spun tatei. Mi-era teamă că o să încerce să mă ducă la tratament, dar n-a făcut-o. A înțeles, pur și simplu, totul. A fost sfâșietor.

Când s-au făcut cele opt luni, am sărbătorit, crezând că sfârșitul e aproape. Nu mai auzisem de nimeni care să moară de cancer fără să-i fie rău decât din cauza mahmurelii, dar, probabil, eram un caz aparte. Fiind convinsă că celulele maligne joacă tontoroiul în creierul meu, nu mi-am făcut alte analize să văd ce se întâmplă cu adevărat. Plus că mi-era teamă de o decepție.

În cea de-a treia fază, am continuat să ne mirăm cu toții că nu mă simt rău și să facem ce făceam: concerte și lansări în crâșmă sau aiurea, școală, alcool, mult alcool. Am terminat masterul și m-am înscris la doctorat. Trecuse, deja, aproape un an de la diagnostic.

Ultima fază a început acum câteva zile, când, văzând că a mai trecut un an peste primul an de când am primit diagnosticul și nu am de gând să mor, mi-am luat inima în dinți și m-am dus să îmi fac un nou set de analize. Medicul, același de acum doi ani, a reacționat ca la vederea unei fantome atunci când am intrat proaspătă, ca un vânt de primăvară, pe ușa cabinetului său. S-a abținut să-mi spună că e imposibil să trăiesc, dar privirea lui urla asta. Mi-a prescris setul de analize și m-a condus, destul de palid, până la ușă, întinzându-mi mâna ca să vadă, pesemne, dacă sunt din carne și oase. Azi, exact în ziua în care se împlinesc doi ani de la primirea diagnosticului de cancer la creier, mi-a spus, cu aceeași încruntare de tată îngrijorat, că totul e curat. Nu m-am putut urni de pe scaunul din cabinetul omului mai bine de o jumătate de oră. Când primești o astfel de veste, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos.

 

Decepticon

Ușa se ridică, strâmbă, din podea până aproape de tavan. Strâmbă trebuie că e, din moment ce, de fiecare dată când mă strecor înăuntru sau afară, se strânge peste mine, îmi prinde câte un deget, mă lovește în frunte. Pe lângă toate astea, Crăciunul bate la ușă. Poate nu la ușa asta, dar e aproape, mai sunt două zile, iar eu nu am apucat să iau niciun cadou copilului meu, vrea un decepticon, oricare, așa cum nu am apucat să fac mai nimic de mai bine de două săptămâni, decât să mă strecor prin ușa dușmănoasă, să-mi golesc stomacul, chiar dacă e gol, de vreme ce orice înghit nu stă în mine mai mult de cinci minute, și să mă strecor înapoi, în patul strâmb și el. Bezna e adâncă, parcă merg mereu prin pădurea ce se întindea, în copilărie, îndărătul casei bunicii, imediat după ce se lasă întunericul și draperiile grele se trag, ca o barieră între cele două lumi, a pădurii și a bunicii, peste ferestre. N-am mai văzut un strop de lumină de ani grei, dar acum bezna a devenit groasă, vâscoasă. Iar eu, pe bezna asta, trebuie să ajung să iau decepticonul și să fac toate lucrurile pe care trebuie să le fac. Să mă ridic, să stau în picioare, să mă îmbrac, să ies pe ușă, să merg printre oameni… Nu văd cum ar fi posibile aceste lucruri, de vreme ce, de îndată ce mă ridic mă ia cu amețeală, iar starea permanentă de rău se întețește. Nici să am grijă de copilul meu cum se cuvine nu pot. Din când în când îl văd cum vine, se așează pe marginea patului, se uită la mine, mă sărută pe obraz și pleacă. Pâlpâire. Ar trebui să fie suficient de puternică să mă lase să văd. Dar nu e. Pentru că întunericul asta vâscos ce m-a cuprins acum, tot din lumină e făcut. Iar eu nu sunt în stare să iau un cadou, darămite să am grijă de două lumini. Eu sunt aia care stinge luminile. Vântul care suflă prea tare. Măcar de-aș fi în stare să iau o hotărâre. Să-mi privesc frica în ochi și s-o întreb dacă o să reușesc. Căci frica știe mereu. Dar nu pot. Mi-e teamă că-mi va răspunde că nu. Mai bine închid ochii și aștept. Să mai treacă o zi, și încă o zi, și încă o zi. Oricum, răul nu va ține la nesfârșit. Poate doar suficient de mult cât să facă alt rău. Dacă aș avea pe cineva care să se ducă după decepticonul ăla, să facă un ceai pentru copilul meu, să-i pună dimineața haine curate și seara să îl trimită să se spele pe dinți, să scoată bradul de plastic de sub pat și să-l împodobească… Dar n-am pe nimeni.

Și iar e dimineață, e Ajunul Crăciunului. Ușa îmi dă un brânci, pun ceainicul pe foc, mă trântesc pe un scaun, sorb din băutura fierbinte, mirosul mă omoară, fug prin căscătura tot strâmbă a altor uși, icnesc gura de ceai pe care am băut-o, mă întorc pe scaun, apelez numărul de pe cartea de vizită pe care mi-am amintit că o am în portofel. Azi, la ora 10, e bine? Iau un taxi în care pute, toate put, mirosul a fost primul care s-a revoltat, ajung la clinică, mi-am luat suficienți bani la mine: prima de Crăciun, întreagă, plus ceva din salariu, mă așez pe un scaun în sala de așteptare și mă forțez să-mi fie bine. În foarte scurt timp, o tânără mă poftește înăuntru și mă întreabă ce problemă am. Nimeni nu vine la doctor, în Ajunul Crăciunului, fără o problemă. Îi spun, încearcă să mă convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de negre, dar eu nu pot, nu pot să-o ascult, sunt aici, nu?!, trebuie să rezolv problema și să ajung la magazinul ăla, să-i iau copilului meu jucăria. În clinica noastră nu prea se mai face așa ceva, dar puteți vorbi cu domnul doctor, poate vă ajută el. E sus, la etajul trei. Fug pe scări, ignor răul care se zvârcolește prin mine, amețesc, sunt deshidratată, slăbită, ajung la recepția etajului trei palidă, gâfâind, domnul doctor este într-o operație, trebuie să iasă. Aștept. Doctorița cea tânără urcă după mine, mă întreabă dacă am vorbit cu domnul doctor, iar dacă vorbesc, să îi spun că ea m-a trimis, apoi pleacă. Gravide cu burta la gură roiesc în jurul meu, au venit să nască, precum fecioara preacurată, de Crăciun. Au ochii plini de lumină, sufletele pline de speranță, gențile pline de lucruri frumoase. Aș fi putut și eu, oare…? Un medic mic de statură îmi zâmbește binevoitor prin ușa de sticlă. Îl fixez cu privirea. Mă întreabă dacă eu sunt cea care îl așteaptă. Da, eu sunt. Vreau să scap de tot răul ăsta, nu pot trăi așa, îi arăt ecografia pe care mi-a făcut-o doctorița cea tânără și din care n-am vrut să văd și să aud nimic: șapte săptămâni, iată, inimioara, mai gândiți-vă, e o bucurie. Voiam doar să ies din bezna asta vâscoasă. Acum e bine? Am o gaură, până la ora unu… Da, acum e perfect. Completez o fișă gândindu-mă că nu știe nimeni unde sunt, scriu numărul de telefon al mamei, gândindu-mă că e posibil să mor, s-au mai văzut cazuri, apoi alung toate gândurile astea, eu vreau doar să ajung să iau decepticonul, vreau să fiu o mamă bună, mă schimb într-o cămașă de spital, mă întind, anestezia îmi pătrunde ușor în venă, încă n-am luat nicio hotărâre…

Deschid ochii speriată, o asistentă zâmbește deasupra mea: te-ai trezit! Ești amețită? Nu cred, poate, puțin. Nu poți să pleci mai repede de o oră, uite, stai în salonul ăsta, iar peste o oră va veni cineva să-ți facă externarea. Mă așez pe unul din paturile din salon, răsuflu ușurată: răul a dispărut, tot răul ăla, parcă l-a luat cineva cu mâna. Sunt aproape veselă. Într-o oră o să mă pot duce să iau decepticonul și încă ceva, surpriză, apoi facem bradul, ce rost are să fii mama unui nenăscut. Trimit un mesaj: am rezolvat, am găsit un doctor dispus să vină în Iad cu mine, încep să mă îmbrac încet cu hainele mele, în salon intră o asistentă cu o femeie tristă, trasă la față, căreia îi spune să aștepte, îmi feresc privirea de parcă m-ar putea contamina, iar eu de-abia am scăpat, de-abia am scăpat… Poftiți externarea, mergeți la recepție să plătiți, vă rog, mă ridic fără să privesc femeia tristă, eu sunt aproape veselă acum, nu va dura mult și va fi și ea la fel. Plătesc, noroc că am luat suficienți bani la mine, ies în stradă, inspir cu nesaț aerul rece și pornesc, pe jos, spre magazin.

Pipes

– Cine ești? Unde sunt?

– Liniștește-te, sunt George, îngerul tău.

– Dă-o-n pizda mă-sii, cât am băut?!

– Suficient cât să zaci ca o demoazelă de telenovelă pe un pat de spital, în comă.

Din gâtlejul de înger se ridică un gâjâit ce semăna, cu suficientă imaginație, a râs.

– Hai, nu te panica, cu puțin ajutor o să-ți revii, de-aia sunt aici.

Scoase din buzunarul parpalacului jegos un Carpați fără filtru, îl înfipse între mustața răvășită și buza uscățivă inferioară și și-o aprinse cu un Zippo cât se poate de original.

– Ce naiba faci? Suntem la spital…

– Tu ești la spital. Eu sunt înger.

– De când arată îngerii așa? Ca să nu mai spun de duhoare…

– Dar cum ai vrea să arăt și să miros? Ca Travolta în filmul ăla?

Gâjâi din nou, de data asta înecându-se cu fumul ce umpluse nefiresc de mult rezerva cu două paturi.

– De vreme ce nu exiști, n-aș vrea să arăți nicicum. Fără supărare, dar nu cred în tâmpenii din astea. Cred că e doar o halucinație, e clar că am băut iar ca un idiot. Am și câteva dovezi…

– Cum ar fi?

– Păi, în primul rând, n-am mai văzut Carpați fără filtru din copilărie, de când îi cumpăram bunicului meu de la tutungerie. A crăpat moșu’, a dispărut și Carpațiu’. Nu chiar instantaneu, dar de vreo douășcinci de ani, sigur. În al doilea rând, ești jegos, puți, fumezi, gâjâi. Îngerii, cel puțin ăia din Biblie, sunt niște creaturi curate, pure. În al treilea rând…

– Să spunem că îmi ajung două rânduri. Mă simt jignit.

Un junghi îl spintecă pe Mihai de jos în sus, întrerupându-i hohotul de râs. Îngerul mai trase câteva fumuri și stinse țigara de podea, cu vârful bocancului scâlciat.

– Uite cum facem, ca să te pot ajuta, trebuie să avem o discuție.

– Mă bucur că am ajuns, în sfârșit, în acest moment al vieții mele, gâfâi Mihai.

– Cred! Eu nu pot spune același lucru. M-ai întrerupt din ceva ce făceam.

– De vreme ce ești îngerul meu, n-ar trebui să ai altceva de făcut. Acum înțeleg de ce am ajuns așa… Și ce, mă rog frumos, făceai, dacă nu sunt indiscret?

– Dacă chiar vrei să știi, eram la o băută cu demonul tău.

Mihai se crispă de râs.

– Să mor eu, e cea mai tare halucinație pe care am avut-o vreodată! Îngerul meu era la o băută cu demonul meu, în timp ce eu zăceam lat pe un pat de spital, în comă.

– Să mori tu nu e o opțiune acum. Nu e timpul, mai ai o grămadă de treburi pe aici. Femeia aia a ta s-a rugat pentru tine ca o nebună. Toți sunt impresionați pe sus. Ba chiar și pe jos. S-au trimis atâtea mesaje, că s-au înfundat țevile. Nimeni nu înțelege de ce ține la un prost ca tine, dar ne-am dat seama că n-o să renunțe, așa că mi-am zis să vin să te salvez.

– Tu auzi ce spui? Ce țevi? Ce mesaje? Ce demon?

– Sunteți înduioșători voi, ăștia, care n-aveți habar de nimic. Îți spun pe scurt: fiecare om are un înger și un demon. La început, aveați doar un înger, dar, de când cu Lucifer, ne-am organizat cum am putut, așa că v-ați ales și cu un demon. Unii nu se înțeleg, dar eu și demonul tău suntem oarecum prieteni. Oricum trebuie să colaborăm, de ce am complica lucrurile? Dar asta ține de firea fiecăruia. Noi, din când în când, ne întâlnim la o băută. Nu prea e permis, dar nu e atât de grav dacă suntem prinși. Pe asta de acum ai întrerupt-o tu, cu exagerările tale. Nu poți să fii ca orice bețiv: să bei, să te duci acasă și să dormi. Nu, ar fi prea simplu. Tu trebuie să bei, să faci scandal, să strici viețile tuturor, apoi, când îi e viața mai dragă îngerului tău, să intri în comă. Și mai ai și nevasta aia bună, care nu are de gând să te abandoneze, orice ai face. E clar până aici?

– La fel de clar ca faptul că ceea ce se întâmplă acum nu e real.

– Bine, nu-ți mai spun.

– Ești amuzant. Arăți ca un boschetar bosumflat și pretinzi că ești înger. Care dintre noi e mai praf? Hai, spune-mi ce-i cu țevile?

– Noi comunicăm cu demonii printr-un sistem asemănător unor țevi. Așa le și zicem. E ca rețeaua voastră de telefonie, dacă vrei o comparație, doar că din țevi. Când e supraaglomerată, se înfundă. Așa s-a întâmplat și acum: s-au mai văzut rugi absurde și nerealiste ale oamenilor, dar măcar erau îndreptățite. Ale nevesti-tii, însă, sunt total de neînțeles. Unii chiar au bocit ca niște gospodine în fața televizorului…

– Am prins ideea. Dana e, într-adevăr, un om deosebit, iar eu nu merit nici un scuipat.

– Așa e!

– Și cum ai de gând să mă ajuți?

– Trebuie doar să crezi în mine.

Mihai măsură așa-zisul înger din cap până în picioare. Părul nespălat, cânepiu, îi ieșea de sub o bască diformă, căzându-i pe umeri și pe fața ce părea arsă de vânturi. Ochii sticloși, de o culoare nedefinită, aveau privirea tulbure. Hainele, murdare și jerpelite, acopereau un trup firav, gheboșat. În jurul lui mirosea a alcool și a moarte.

– Nu pot să cred într-un înger alcoolic. Îmi imaginez cum arată demonul.

Îngerul scoase din buzunarul de la piept al parpalacului o poză cu un tânăr frumos, brunet, îmbrăcat în haine scumpe. Mihai luă poza și se uită, atent, la ea. Ochii i se măriră de surprindere: așa-zisul demon era chiar el. Asta însemna că… Tresări și privi spre locul unde stătuse îngerul.

– Ai înțeles, deci, spuse acesta de pe pervazul ferestrei, unde poposise, gata de plecare, cu aripile larg deschise, asemenea lui Travolta în filmul ăla.

Mihai deschise brusc ochii.

– Le-a ținut sub parpalac în tot timpul ăsta, exact ca Travolta în filmul ăla…

Dana îl mângâie ușor pe frunte.

– Ești bine acum… Promite-mi că nu mai faci asta niciodată.