Ana

1377290_597329756974906_57411571_n

“Cine sunt? Un vînător de fericire, un făuritor de vise, o lumină în întunericul meu, o pasăre phoenix, un zid în spatele căruia mă ascund, un univers necuprins: un trecător prin lume.” Între somn şi trezire, înainte ca zbârnâiala absurdă a deşteptătorului să anunţe noua zi, Ana filosofa. Intreruptă, se târî jos din pat bombănind, dar subconştientul ei îşi continua ideea, nestingherit: “aşa suntem toţi. Unii prind fericirea şi o devorează până când se goleşte de conţinut şi devine nefericire, alţii o afişează ca pe un trofeu, iar alţii doar o visează. Nimeni nu e fericit în permanenţă, aşa cum  nimeni nu e nefericit în permanenţă. Important e să găseşti un echilibru al tău. Eu încă îl caut. Preţuiesc ceea ce am, deci sunt fericită, dar am tendinţa de a strica lucrurile, de a deveni nefericită, ca şi cum merit să fiu pedepsită pentru că am fost fericită. Să fie o suceală de-a mea?  Sau poate tocmai ăsta e echilibrul, cine ştie…” Lumina aprinsă brusc în bucătărie o trezi la realitate. Se încruntă la ceainic în timp ce punea apă în el, îşi dori ca ibricul să fie de altă culoare şi să nu mai dea cafeaua în foc, de parcă era o legătură magică între cromatica vasului şi faptul că ea uita în fiecare dimineaţă să îl păzească, scăpă o înjurătură printre dinţi când descoperi că Max, câinele familiei, îşi marcase iar teritoriul pe pardoseala încăperii şi se îndreptă cu paşi adormiţi spre frigider. În fiecare dimineaţă derula, fără diferenţe remarcabile, aceeaşi rutină. Trezea, apoi, copiii, îi pregătea de grădiniţă şi de şcoală, se certa şi se împăca de vreo cinci ori cu fiecare în parte până ieşea pe uşă, iar după încă vreo două runde de discuţii existenţiale sau în contradictoriu îl lăsa pe cel mic, apoi pe cel mare.

Era scârbită de lume, de oameni în general, de viaţa fără valori pe care o ducea majoritatea, de cum totul, inclusiv sentimentele omului se învârteau în jurul banilor. Dimineţile îi erau îngreunate de faptul că trebuia să plece într-un loc pe care îl ura, să facă o meserie pe care ajunsese să o deteste, să vadă şi să vorbească cu nişte oameni care nu-i plăceau. Spre amiază începea să respire, deşi oamenii erau aceiaşi, dar, în virtutea obişnuintei de câteva ore, devenea mai îngăduitoare. De cele mai multe ori îşi găsea câte ceva de făcut ca să nu trebuiască să comunice, nu din cauză ca era o sălbatică, ci din cauză că subiectele de discuţie erau vulgare, stupide şi mereu aceleaşi. Ziua i se însenina când îşi strângea din nou puiul mic în braţe şi când reîncepeau nesfârşitele discuţii cu cel mare. Copiii erau totul pentru ea. Spaima ei cea mai mare era legată de faptul că va ajunge, nu ştia nici ea cum, să se îndepărteze de copiii ei. Era convinsă că, aşa cum reuşise să îşi distrugă căsnicia, va reuşi să strice tot ce iubeşte. Încă mai avea coşmarul acela care dăinuia chiar de pe vremea când lucrurile mergeau bine, cum că e părăsită şi işi simte sufletul atât de pustiit, încât suferinţa din vis pare reală. De fapt, cu timpul, a ajuns la concluzia că visul acela a fost o premoniţie şi continua să îl aibă deoarece, deşi pierderea chiar a avut loc şi suferinţa respectivă a devenit reală, spera ca, trezindu-se, să găsească doar un vis, ca pe vremea când lucrurile mergeau bine.

Între temeri, speranţe şi viaţă , găsea totuşi energia necesară să fie o mamă bună. Găsise destulă putere în ea şi pentru a face pace cu sine (sau măcar un armistiţiu) şi reuşise să scoată puţin din mocirlă relaţia pe care nu reuşise să o salveze. O resuscitase cât să poată respira singură. Nu mai spera că va mai avea vreodată parte de acel gen de iubire, pe de o parte pentru că încă îl iubea pe cel pe care îl pierduse şi o relaţie cu el era imposibilă, iar pe de altă parte pentru că nu prea s-au văzut cazuri în care un barbat să se arunce într-o relatie cu o mamă singură a doi copii. Un bărbat cum îşi dorea ea, adică.

Deşi era o femeie plăcută, nu era genul care să iasă în evidenţă. Mai degrabă rebelă, avea izbucniri adolescentine, cânta, dansa, râdea şi plângea necontrolat, era o mamă responsabilă şi o fetiţă care trebuia protejată. Era destul de timidă, sociabilă deşi nu prea ştia să „spargă gheaţa”, sensibilă pe dinafară, puternică pe dinauntru, vulcanică – un amalgam de caracteristici pe care un om neinteresat nu le-ar fi inţeles.

Nu avea prieteni. Toţi cei pe care îi crezuse prieteni erau, de fapt, prieteni ai soţului ei, iar cei care fuseseră, într-adevar, prietenii ei cândva, erau ori plecaţi din ţară, ori deveniseră simple cunoştinţe. Avea o singură prietenă despre care simţea că o cam părăsise, aşa că o ţinea la distanţă. O înţelegea, pentru că era un fel de altă versiune a ei, dar amorţeala în care se învăluia dis de dimineaţă şi pe care o lepăda doar când adormea o secătuise de puterea de a mai face ceva. Nu putea decât să spere că ceaţa se va ridica într-o zi şi se vor revedea aşa cum se ştiau.

Viaţa curgea domoală, cu unele coborâşuri şi cu unele hârtoape, dar nu atât de adânci să nu le poată face faţă. De fapt, cu câteva luni în urmă îşi pierduse tatăl şi se cam adâncise într-un fel de abis, dar se pare că suferinţele anterioare funcţionaseră ca un fel de frânghii de care s-a agăţat pentru a ieşi la suprafaţă. O întăriseră suficient cât să privească durerea dintr-un unghi din care o simţea ca pe un pansament, fără să fie dominată de ea. În mare, ajunsese într-un punct în care nu işi dorea nimic mai mult decât să se menţină la un nivel la care nici o fericire prea mare să nu necesite o nefericire şi mai mare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s