Mia

JSC_980508_Lilac_at_Fankhausers

Mia dădu la o parte draperia care despărţea holul de bucătarie şi privi pieziş, cu ochi buimaci, cafeaua aburindă. Se întoarse fără să zică bună dimineaţa şi se închise, îmbufnată, în baie. Îşi privi ochii obosiţi în oglindă şi îşi atinse fruntea care o durea. Erau rare nopţile în care adormea ca un om normal, fără lacrimi şi fără gânduri chinuitoare. Timpul se scurgea fără sens şi se simţea bătrână de atâta nenoroc. Intră în duş şi lăsă apa caldă şi mângâietoare să-i spele tristeţea. Într-una din dimineţile astea, poate va avea ceva magic în ea şi va reuşi. Se îmbrăcă fără să-i pese ce pune pe ea, mirosind în prealabil fiecare articol de îmbrăcăminte în parte. Zâmbi încruntată: “parcă dacă aş puţi, şi-ar da lumea seama cât sunt de tristă…”

Sorbi din cafeaua devenită între timp călâie, se strâmbă, îi aruncă maică-sii o privire mustrătoare, îşi luă câte un pantof diferit de celălalt şi ieşi. În maşină, în drum spre serviciu, visă privind în gol pe geam că aceea va fi, în sfârşit, ziua în care el va veni cu portbagajul plin de liliac furat de pe marginea drumului, o va lua în braţe şi va rămâne veşnic lângă ea.

Povestea cu liliacul îşi săpase atât de adânc loc în sufletul ei, încât începuse să o definească. Se întâmplase de ziua ei, cu trei ani în urmă, când el apăruse din senin, cu braţele pline de liliac cules de pe marginea drumului, după ce vorbiseră toată ziua la telefon şi plănuiseră să se întâlnească a doua zi, dacă el va putea ajunge. Acel liliac devenise simbolul iubirii lor şi de atunci îl tot astepta din nou. Între timp, el se despărţise de ea fără să îi dea vreun motiv credibil, dar ea ştia că, deşi s-au despărţit, o iubeşte la fel cum îl iubeşte şi ea – pentru totdeauna. Vorbeau aproape în fiecare zi şi tot în fiecare zi ea visa acelaşi vis.

Se trezi când trebuia să coboare din maşină şi îşi văzu încălţările. “Bine că n-am mai multe picioare…”, gândi şi se duse cuminte la biroul ei.  Pantofii de diferite modele nu reuşeau, însă, să atragă privirile de la ochii ei albaştri, care, oricât de obosiţi erau, nu îşi pierdeau strălucirea şi nici de la buzele ei pline şi senzuale cu care alungase, zâmbind, o grămăjoară destul de impresionantă de iubăreţi. Chiar şi aşa, era mereu înconjurată de lume, prietenoasă, darnică şi bună. Totuşi, nimeni nu-i ştia durerea şi nimeni nu bănuia cât de singură se simţea în cea mai mare parte a timpului.

Avea tendinţa, ca să-şi aline durerea şi să-şi abată atenţia, să îşi găsească câte un “iubit”. Dar de îndată ce elementul de noutate dispărea, se regăsea, scârbită, în acelaşi punct din care plecase, cu mustrări de conştiinţă gata să o sufoce şi cu gândul la acelaşi liliac.

Viaţa ei era o lungă aşteptare, un vis chinuitor de a-şi împlini cea mai aprigă dorinţă. Avea un cerc de prieteni cu care îşi petrecea serile de vineri şi uneori zilele de sâmbătă, iar duminicile dormea cam cât stătea trează nopţile. Se simţea sfârşită şi nu înţelegea de ce era atât de greu să aibă şi ea ce au toţi oamenii: o nuntă într-o rochie de mireasă de mult aleasă, o fiică cu numele de mult ales şi, bineînţeles, pe el. Două dintre prietenele ei se măritaseră de curând. Niciuna dintre ele nu avea o relaţie nici măcar satisfăcătoare, dar realizaseră ceva ce pentru ea părea imposibil.

Zilele şi le încheia sperând, până când lacrimile fierbinţi curmau visul ce urma să renască a doua zi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s