Cora

27-05-07_1725

Visase că amantul – cuvânt care acum i se părea vulgar şi îndepărtat – venise la ea şi o implorase cu lacrimi în ochi să-l primească înapoi. Omul ăla care îi făcuse rău ani de-a rândul, venise să cerşească îndurare. Fusese un vis bun, gâdilător de orgoliu. Totuşi, când se trezise, avea în suflet o senzaţie amară de dor.

Cu ochii verzi cârpiţi de somn şi părul roşu învolburat, se îndreptă spre bucătărie, puse apă şi cafea în filtru şi îşi aprinse o ţigară. Inhală cu nesaţ fumul, alungând senzaţia de dor venită, parcă, de pe altă planetă şi ajunsă, acum, în stomac. Se scutură, scoase din frigider biberonul cu lapte pregătit de cu seară, îl puse la încălzit şi se gândi, cu durere şi duioşie, la alt copil care n-a ajuns să fie hrănit, pentru că amantul îşi descărcase în sufletul ei toată slăbiciunea lui de om meschin, iar ea, cu slăbiciunea ei de femeie a nimănui, se duse şi chiuretase acea viaţă abia înmugurită. De câte ori îşi strângea copilul în braţe, îi apărea în minte imaginea acelei zile negre în care se hotărâse să nu dea nicio şansă vieţii din pântecele ei. Şi o măcina. Trebuia să trăiască cu povara asta pe suflet, ca preţ plătit în avans pentru ceea ce avea acum.

Cora era o femeie veselă, uneori egocentristă, cu ochi luminoşi şi râs molipsitor. Era altruistă când acest lucru nu contravenea intereselor ei. Îi plăcea să fie înconjurată de lume în permanenţă. Nu putea trăi singură. Pentru ea, singurătatea era cea mai mare pedeapsă. Din această cauză, avea adesea parte de prieteni nu tocmai dezinteresaţi şi nu tocmai sinceri, precum şi de tot felul de întâmplări din care se mira şi ea cum de ieşise cu bine.

De multe ori se gândea ce întorsătură luaseră lucrurile începând din ziua aceea, în care s-au găsit toate trei adunate la capul muribund al prietenei lor ce-şi dădea ultimele suflări mistuite de cancer şi până azi, acum, în dimineaţa asta. A fost ca o călătorie iniţiatică ce a avut ca scop să le aducă aici, să le deschidă ochii şi să le lumineze minţile. Şi să le înveţe, dacă erau suficient de deştepte să înveţe. Era ca şi când prietena lor a murit ca să aibă ele un punct de pornire. Şi, într-un fel, aşa a şi fost. Nimic nu le-ar fi unit mai mult şi n-ar fi mişcat forţele uiversului cu mai multă putere.

Pierduse multe de-a lungul drumului: prieteni, job, amant, dar toate erau lucruri care trebuiau pierdute, pentru că îi atârnau greu de glezne, ca lanţurile unui ocnaş. Iar ea nu greşise nimănui cu nimic, de unde atâta pedeapsă?! Simţise la un moment dat că, dacă nu va călca pe cadavre, nu va reuşi niciodată să iasă din mocirla în care se afla. Şi nu era ca şi când prietenii pe care îi pierduse erau prieteni adevăraţi şi nici job-ul nu era cine ştie ce. Amantul, în schimb, fusese iubirea vieţii ei şi îi fusese greu să se desprindă de tot. Îşi dorise foarte mult un copil de la el, aşa cum multe femei doresc copilul bărbatului pe care îl iubesc, şi fusese la un pas să-l aibă. Prietenele ei o suspectau, pe bună dreptate, că vrea doar să lege bărbatul de ea prin acest copil, mai ales că atunci când el i-a întors spatele, ea n-a păstrat copilul. A ajuns, din fericire, la concluzia că totul se terminase de mult şi că n-ar fi trebuit nici măcar să înceapă. E adevărat că i-a trebuit şi „unde” să plece, temându-se să rămână chiar aşa, numai cu ea. Dar odată găsit acel „unde”, a închis uşa fără să se mai uite în urmă.

Cu toate astea, ea era singura care sfârşise călătoria cu visele împlinite. Cu unele mici modificări faţă de cum erau iniţial, dar totuşi împlinite. Celelalte două mai aveau de călătorit. Sau poate numai una, încă nu-şi dădea seama. Era destul de mulţumită că nu mai avea timp să se gândească la toate astea. Gândurile de felul ăsta o oboseau şi o făceau să se simtă nesigură. Şi era pentru prima dată în viaţa ei când se simţea sigură şi mulţumită de ea. Avea, într-adevăr, semnificativ mai puţini prieteni, dar cei care rămăseseră erau din cei buni. Serviciu nu avea nici acum, dar avea timpul ocupat, aşa că nu îi simţea lipsa, mai ales că aveau din ce trăi. Avea bărbatul ei în loc de unul împrumutat, copilul ei în loc de un vis, casa ei în loc de locurile acelea impersonale în care îşi plânsese soarta. Bărbatul nu era perfect, copilul sugea din ea şi ultima fărâmă de energie, casei îi mai trebuiau multe ca să fie cum şi-o dorea, dar erau ale ei. Avea de muncit mult în fiecare zi, nervi de ţinut în frâu, oameni care veneau la pachet cu viaţa de familie de suportat, dar acum avea de unde să-şi ia seva, iar când venea seara, îşi simţea rădăcinile din ce în ce mai puternice. Pentru că începuse, tot pentru prima dată în viaţă, să prindă rădăcini.

Copilul plânse scurt, ca să o anunţe că s-a trezit. Îi dădu biberonul şi se aşeză, în linişte, lângă pătuţ. Era seninătate şi foame în ochişorii lui de bebeluş aducător de fericire. Îi zâmbi şi îşi simţi sufletul plin.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s