Copilărie

DSCN1505

Cu părul alb, batic colorat şi zâmbet luminos, deschidea larg braţele şi mă strângea cu putere: „co’şul mamii drag!” Aşa eram eu în sufletul ei: un cocoş. M-am tot gândit, de-a lungul timpului, de unde vin alinturile. De fapt, ştiu de unde vin – din suflet, dar de ce vin sub forma unui anumit cuvânt, asta mă întreb eu. Îmi era drag când îmi zicea aşa, chiar dacă nu ştiam de ce eram, neapărat, cocoş, şi-mi imaginam pe loc un pui de găină ţanţoş, mic şi negru, cu pinteni şi creastă roşii ca focul.

Iarnă sau vară, mă aştepta cu ceai. Nimeni nu făcea ceai ca al bunicii. Nu ştiu ce punea în el şi în ce ordine, dar, odată ce îl gustai, te simţeai acasă. Te ajuta şi atmosfera: caldă, primitoare, un pic bătrânească – cât să te facă să te simţi copil, chiar şi când nu mai erai, dar mai ales cu o bunică şi un bunic care se uitau cu toată dragostea în ochi la tine.

Bunica a avut viaţă grea, ca toate bunicile. Mai grea ca a bunicului, care nu era cu ea aşa bun cum era cu mine. Avea mâinile aspre şi muncite, dar când mă mângâia erau ca nişte aripi blânde de îngeri. Tot cu mâinile ei aspre şi muncite, cusea. Aşezată la maşina de cusut rusească, fără pedală, făcea feţe de pernă cu volănaşe, pe care broda flori, frunze şi tot felul de arabescuri, cearceafuri cu dantelă pe margine, şorţuri de bucătărie cu broderie spartă şi tot felul de minunăţii asemenea, pe care apoi le înălbea şi le apreta, de-ţi era milă să le foloseşti, ca să nu le faci vreo cută. Mai făcea şi pentru alţii, la preţ de nimic, dar mai mult făcea pentru noi, zestre, că avea trei nepoate şi un nepot.

Îi era drag să-şi primească nepoţii, dar eu eram cea mai de-a casei. Îmi plăcea acolo. După ce străbăteai o înşiruire de ganguri, de pasaje de trecere asemănătoare unor portaluri magice şi de ferestre care se căscau, vesele, în zidurile vechi, de scări misterioase, care urcau şi coborau fără să vezi de unde vin şi unde se duc, de uşi care de multe ori stăteau deschise lăsându-şi descoperite privirile care te urmăreau curioase, ajungeai în micul gang care adăpostea intrarea în casa bunicilor. Avea ceva magic locul ăla. Noaptea te înfiora întunecimea curţii din spate, spre care dădeau ferestrele casei bunicilor, adâncită şi mai mult de zidul vechi şi gros, din Evul Mediu, care parcă ţesea poveşti cu balauri. Dimineaţa, când se lumina, te mirai că ţi-a fost teamă. Ţi se dezvăluia privirilor o curte măricică, cu un zid vechi şi gros cu vegetaţie curgând veselă de-a lungul lui. O piatră mare şi cubică sălăşluia, ieşită din pământ, în mijloc, aşezată parcă special la umbra unui măr batrân, care vara era plin de mere bune şi copii.

Într-un capăt al zidului îşi avea atelierul nea’ Boian – un moşneag blând, care făcea cruci de mormânt. Bărăcuţa lui era împărţită în două cămăruţe: una pe post de birou, unde avea şi o canapea pe care nu o dată m-a cuprins somnul, jucându-mă şi una unde îşi măiestrea crucile – acolo nu aveam voie să intru, să nu mă murdăresc. Când ieşeam din casă, primul lucru pe care-l făceam era să dau fuga la el. Mă privea de fiecare dată cu ochi de bunic şi scotea din cămăruţa – birou, dintr-un sertar numai de el ştiut, o punguţă de hârtie cu bomboane, special păstrată pentru mine şi alţi copii care se mai nimereau pe acolo. Ca şi ceaiul bunicii, nicio altă bomboană nu mai avea  gustul bomboanelor lui nea’ Boian – gustul copilăriei. Într-o vară, n-am mai găsit coşmelia lui nea’ Boian. Ieşise la pensie, aşa a zis bunica, dar eu m-am gândit că a murit şi i-au pus pe mormânt o cruce făcută de el.

În celălalt capăt al zidului era o urcare secretă, pe care o făcuseră băieţii mai mari şi pe care ne căţăram sus, pe zid. Zidul era gros, cam cât să încapă trei oameni mergând unul lângă altul, fără să se atingă.  Cum ajungeai sus, de o parte erau tufişuri, iar de cealaltă se înălţa, cam de doi metri, un zid mai îngust cu ferestre din loc în loc, prin care ne uitam în partea cealaltă, După Ziduri, la apa care curgea domol şi la pădurea cu turnurile ei medievale. De câte ori mă vedea acolo, bunica deschidea fereastra şi îmi făcea semne disperate să cobor. Se temea să nu cad. De aceea, de câte ori ne urcam pe zid, ne ascundeam pe după tufişuri. Uitam, însă, să oprim şi zarva de copii ce făceau lucruri interzise.

Vara era anotimpul nostru – al copiilor şi al curţii. Veneau copii din vreo trei curţi, cu fraţi, surori şi verişori, unii locuiau acolo, alţii erau la bunici, ca şi mine, şi ne jucam „scunsea” prin beciurile vechi şi sinistre, cu trepte abrupte şi beznă adâncă. Când ne ajungea doza de adrenalină luată de prin beciuri sau ne prindea nea’ Mocanu şi ne lua la alergat, treceam la lucruri mai aşezate. Întindeam pături cât era curtea de mare şi ne jucam de-a tot felul de jocuri inventate pe loc sau, dacă nu eram aşa mulţi, ne urcam pe pietroiul din mijlocul curţii şi jucam cărţi la umbra mărului.

Bunicul stătea şi fuma pe treptele ce coborau dinspre gang spre curte, mereu pe aceeaşi treaptă, cu aceeaşi linişte pe chip. O singură data i-a dispărut liniştea transformându-se în groază – când, alergând, m-am prăvălit, rostogolindu-mă pe trepte până jos, în colbul curţii. Şi-a recăpătat-o însă pe data când, plină de praf şi vânătăi, m-am ridicat, i-am zâmbit şi am tulit-o mai departe. Nu i-a povestit bunicii, ca să nu fiu închisă în casă şi dădăcită ca un pui de găină bolnăvicios. Ştia şi el că sunt cocoş. Cu toate astea, de câte ori mă vedea alergând pe langă el, i se strângea puţin inima – doar până mă vedea ajunsă jos, întreagă.

Primăvara şi toamna, când ploua, deşi trebuia să stau în casă, aveam o îndeletnicire specială, numai pentru acolo. Spre disperarea bunicii care îşi ţinea casa şi ferestrele lună, o rugam să mă lase să lipesc hârtii pe geam. Şi mă lăsa, că era bună. Îmi dădea serveţele de hârtie, îmi punea perne pe pervaz care, ca şi zidul din curte, dăinuia tot din Evul Mediu şi era lat cât o masă, şi pe geamul aburit de frigul de afară şi căldura dinăuntru, lipeam şerveţelele decupate în formă de case, oameni, figuri geometrice, flori şi orice mai producea imaginaţia mea de copil, tranformând fereastra într-o lume magică. Uneori doar mă jucam pe pervaz, într-o lume a mea, între draperiile groase şi geamul prin care se vedea curtea. Când eram toţi nepoţii bunicilor mei adunaţi acolo, fetele îşi instalau regatul lor de prinţese pe unul dintre pervazuri. Eu şi văr’miu, pe celălalt pervaz, eram nişte prinţi cu gânduri de cucerire a regatului învecinat al prinţeselor. Uneori îmi era ciudă că nu mă lăsau şi pe mine să fiu prinţesă, ca ele, că doar eram fată.

Tot primăvara, de Paşte, mergeam în seara de Înviere, uneori numai eu, alteori împreună cu una dintre prinţese şi dormeam acolo ca să ne trezim dis-de-dimineaţă şi să mergem, pe nemâncate şi pe nebăute, la biserică cu bunica. Mergeam pe întuneric şi ne întorceam pe lumină, cu sufletele curate, proaspăt împărtăşite şi iertate de păcate şi cu sfânta pască în punguliţa de hârtie.

Iarna mergeam rar acolo şi găseam o curte albă, mută, alta decât cea de peste vară. Nu avea nici derdeluş, nici brad de Crăciun, nici copii – curtea de iarnă. Parcă toată distracţia verii o secătuise de puteri, aşa că iarna se odihnea, albă şi mută. Mergeam, totuşi, cu toţii – copii şi părinţi, de Sfântul Vasile, în prima zi a anului, să-l sărbătorim de nume pe bunicul.

Între timp, curtea şi-a pierdut sufletul. Sau i-a fost smuls de asfalt, parcări, termopane, oameni întunecaţi cu serviete. Mărul a fost tăiat, piatra de la umbra lui – dispărută. Noaptea a fost luminată de stâlpi moderni cu lumină rece, care au omorât poveştile cu balauri ţesute de întunecimea adâncită de zidul vechi şi gros din Evul Mediu. M-am dus odată, de dor, după moartea bunicilor, dar nu am mai găsit nimic. Singură, pădurea cu turnurile ei medievale, din spatele zidului, a rămas să mai spună poveşti despre copilărie cui mai stă s-o asculte.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s