2013

Anul a început cu o fugă la Urgenţe, a continuat cu două operaţii şi un diagnostic stupid şi letal şi a culminat cu moartea celui mai bun om de pe pământ – tata, lăsându-mă să descopăr un alt fel de suferinţă, diferită de cea pe care o cunoşteam şi mă însoţea de cinci ani încoace. Cu o zi înainte de urâtul eveniment, am rezonat în aşa fel cu durerea şi suferinţa lui, de parcă eram şi eu bolnavă. Am realizat că e pură empatie doar în momentul în care ne-am măsurat amândoi tensiunea şi o aveam la fel, tata fiind bolnav de cancer în stadiu terminal.

Apoi am văzut cum nu a murit fără să-şi mai vadă o dată nepoţii, conştient până în ultima clipă şi agăţându-se de viaţă până la ora la care ştia că trebuie să ajungem. Deşi nu am vrut să-l vadă aşa, nu i-am putut refuza dorinţa nerostită, ci doar citită în ochi, pe când întreba, cu glas de-abia auzit: „copiii ce fac?”, de a-şi vedea nepoţii pentru ultima dată. I-am promis că îi aduc a doua zi, în jur de ora cinci. A murit după zece minute de la plecarea noastră.

L-am îngropat cu lume multă, care ne spunea cât de bun a fost şi cum i-a ajutat, pe unii dintre ei, în momente importante din viaţa lor. Multe nu le ştiam, dar nu m-am mirat, doar îl ştiam pe el. În timpul slujbei de priveghi, un porumbel s-a plimbat nestingherit şi fără teamă printre noi. Cineva a zis: „e nenea Florin” şi durerea mea a acceptat cuvintele astea ca pe un pansament. Aşadar, sufletul tatei a poposit pentru două minute într-un porumbel aducător de împăcare, apoi a zburat. L-am căutat prin vârfuri de copaci, prin iarbă, prin aerul proaspăt al dimineţilor şi prin aerul răcoros al serilor, prin norii albi, prin înaltul cerului. I-am vorbit în gând şi cu voce tare, în singurătatea unei străzi, a unei încăperi sau a unei clipe. Uneori l-am simţit, alteori m-am speriat că nu mai e şi nici măcar n-a fost. Apoi l-am găsit în mine, nu-l pierdusem niciodată. Cu zâmbetul şi ochii buni, tânăr şi înalt, cu braţele mele încolăcite pe după gâtul lui, cu umărul pernă a capului meu ţesând vise de copil adormit.

Pierderea a venit la cinci ani de la cealaltă pierdere. După ce am sperat că pierzând ceva, câştigi altceva, am descoperit că pierzând ceva, poţi să mai pierzi şi altceva. De fapt, anul ăsta mi-a râs în nas şi mi-a aruncat iluzii în ochi. Odată cu moartea tatei, după cinci ani în care am jucat jocul muţeniei şi al ignorării, am reînceput să ne vorbim. Nici nu am ştiut că mai ştim. Mi-a uns sufletul cu el şi cu cuvintele lui, a fost lângă mine, l-am simţit, apoi a plecat iar, de tot de data asta, fără ca măcar să-mi dau seama. M-am trezit mai târziu fără el şi mi-a fost pustiu.

Am plecat şi eu. Nu mult, doar cât noul decor, al Deltei, să facă trecerea între vieţile mele – cea de dinainte şi cea de după… voi. Aşa că am ajuns în lumea aia frumoasă şi neînchipuită, graniţă spre ce va fi, doar ca să mă întorc şi să o iau de la capăt, cu alt spital, cu alt suflet al meu. De data asta nu a fost nici atât de rău şi nici atât de grav, dar fiind vorba de copil şi intervenţie chirurgicală, am dus-o cu nod în gât, stomac ghem şi suflet strâns.

Mulţumesc scenaristului că povestea acestui an nu s-a derulat în mai multe planuri simultan şi că fiecare plan şi-a aşteptat intrarea în scenă, lăsând loc de respiro între ele.

Aşadar, la nici o lună de la păţania cu copilul şi spitalul, a venit rândul scenei în care sunt umilită profesional, prin grija unor oameni ale căror valori supreme sunt banii şi atât, ajungând să-mi urăsc meseria şi să o găsesc fără sens. Nu insist, deşi tind să cred că lucrul ăsta mi-a deschis nişte orizonturi.

Apoi s-a făcut linişte. Atâta cât să-mi aud gândurile. Atacurile de panică au venit de nicăieri sau, poate, de pretutindeni, având în vedere că toate zonele vieţii mele fuseseră zdruncinate, unele din temelii. Crizele de anxietate m-au însoţit pretutindeni, uneori nici n-am putut să respir. Apoi m-am apucat de scris. Am scris cu teamă, fără vise şi speranţe, doar cu tristeţe şi dor.

De Crăciun, mama mi-a făcut cadou un mic zurgălău, să-mi împodobesc sufletul: mama mea biologică a fost tristă când m-a abandonat. Răsună cristalin în lumina palidă a ceţii: cuiva i-a părut rău, cineva te-a iubit…

Sper să se termine totul azi, fără vreo surpriză, iar anul ăsta să rămână cunoscut ca cel mai greu an din viaţa mea şi să fie urmat de ani buni, în care să nu-mi mai fie teamă şi urât…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s