Eternitate

old-couple (1)

Îl privi prin ochelarii cu ramă groasă şi îi atinse uşor mâna uscată, albă şi atât de subţire, că părea transparentă. El îşi ridică încet ochii spre ea şi, întâlnindu-i privirea caldă din spatele lentilelor, clipi scurt, ca o înţelegere. Nu se putea mişca, nu mai putea să o mângâie, să o cuprindă în braţe, nu mai putea nici măcar să-i vorbească. Privirea, singură, îi rămăsese vie, aceeaşi dintotdeauna. Lui îi părea rău că nu o mai putea alina, ea se bucura că încă îşi mai găsea liniştea  în ochii lui.

Destinele li s-au întâlnit într-o vară când ea, alergând prin pădurea de lângă sat într-o joacă de fete, s-a împiedicat de el, smulgându-i din mână cartea pe care o citea rezemat de un copac. El o văzuse venind ca un mic uragan, cu privirile înapoi şi pieptul tresăltând, însă nu avusese timp să-şi retragă picioarele lungite leneş. Cu palmele şi genunchii în pământul moale, întoarse spre el rumeneala obrajilor, iar ochii negri în care locuiau două stele nemaivăzute se adânciră pentru întâia oară în ochii lui. El rămase vrăjit, ea se ridicase iute în picioare întinzându-i cartea culeasă de pe jos, apoi, în timp ce-şi scutura mătasea neagră ca smoala a cozilor împletite şi fusta, îl întrebă, ca pe o veche cunoştinţă, dacă e bine. Ea avea şaptesprezece ani, el douăzeci şi unu.

Au urmat doi ani de întâlniri în secret, de scrisori trimise de el şi îngropate de ea în fundul curţii, sub caisul la umbra căruia le citea pe nerăsuflate, de sărutări şi plimbări lungi prin pădurea lor, de lacrimi şi dor, până când el, ascultându-şi sufletul ars de depărtare, a furat-o într-o noapte cu semilună zâmbitoare. El era de familie bună – student, ea – o ţărăncuţă cu ochi de stele şi buze de mac sărutat de ploaie.

Se certau des, se împăcau şi mai des. Erau cei mai buni prieteni şi cei mai cruzi duşmani. El o chinuia nevorbindu-i, ea îl împăca ameninţându-l cu neiubirea. El voia să o ducă în faţa altarului în fiecare zi, ea spunea mereu că nu o să-i lege o hârtie, aşa cum nu o sa-i despartă nici măcar moartea. S-au căsătorit la primărie, cinci ani mai târziu, având ca martori doi funcţionari şi pe primul rod al iubirii lor plămădit chiar în noaptea în care semiluna le-a zâmbit ocrotitoare. Apoi au mai avut doi copii.

Au avut şi ei greul lor, ca oricine, dar nu ca oricine au rămas legaţi când sorţii spuneau altfel. Au supravieţuit unui război, la scurt timp după ce au fugit împreună, el pe front, ea cu rodul iubirii în pântece, aşteptându-l în oraşul bombardat. Au îndurat sărăcia când el nu şi-a mai putut face meseria, iar ea a trebuit să spele podele ca să aibă ce mânca. Au stat despărţiţi aproape un an când ea, sătulă de toanele lui şi de spălat podele, şi-a luat copiii şi a plecat. Au agonizat când copilul cel mic s-a îmbolnăvit şi a fost la un pas de moarte. Au mai stat despărţiţi încă un an când el a înşelat-o, uitând că doar în ochii ei locuiesc două stele nemaivăzute…

Cu fiecare piatră de încercare, au devenit mai puternici. Cu fiecare rău, au devenit mai buni. Cu fiecare răspuns găsit în adâncul fiinţei lor, au devenit mai înţelepţi. Mereu mână în mână, cu sufletele împletite precum cozile ei de fată. Mereu căutându-se. Mereu regăsindu-se.

Acum stăteau ninşi unul lângă altul. Ea avea optzeci şi nouă de ani, el nouăzeci şi trei. Ştiau că nu mai e mult. Nu le era frică, nu le părea rău. Avuseseră o viaţă plină şi frumoasă şi, mai ales, se avuseseră unul pe altul. Singura lor teamă era să nu rămână în urma celuilalt. Să nu rămână el fără stelele lui nemaivăzute, să nu rămână ea căutând fără să găsească.

Ea se sfârşi într-o dimineaţă, visând o pădure verde la umbra căreia el citea dintr-o carte. Ochii lui o urmăriră înnebuniţi de durere, în timp ce părăsea, solemnă şi mereu frumoasă, casa în care se întâmplase viaţa lor. Sufletul lui fugi după ea strigând-o tare să-l aştepte. Nu putea să plece fără el. El ar fi putut pleca de mult dacă n-ar fi aşteptat-o pe ea. Trebuia să o prindă din urmă, trebuia!

Patru ceasuri mai târziu, două sicrie unul lângă altul adăposteau două inimi care tăceau pe vecie. Două suflete împletite precum cozile de fată alergau vesele prin văzduh spre semiluna care le zâmbea prietenoasă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s