Imposibila viaţă a lui Dani P.

2037767_2013-09-17_Stress_528x296

Dani P. era un copil drăgălaş, cârlionţat şi nu prea vorbăreţ. Stătea cu noi în bloc, era cu noi la grădiniţă, îl chemam la ziua noastră, mergeam la ziua lui. La şcoală era premiant, ca aproape toţi dintre noi, însă cu cât trecea timpul, cu atât devenea mai însingurat. Ai lui ziceau că suntem un anturaj rău pentru el. Atunci am auzit prima dată cuvântul anturaj, într-un context scuipat răutăcios de la etajul trei, de unde maică-sa îl chema în casă. Noi jucam scunsea prin beciuri când se lua curentul, prinsea cât era cartierul de mare şi toate celelalte jocuri pe care le jucau copiii pe vremea când copilăria însemna altceva. Dani P. ne privea blând şi zâmbitor de la geam. La liceu a intrat printre primii. La unul dintre cele mai bune licee din oraş. Taică-său l-a adus odată la noi să se laude cu el. Intrasem şi eu la acelaşi liceu, dar, din cauză că am stat mai mult cu anturajul rău, am intrat mai la coadă. Apoi am aflat că maică-sa e dusă cu pluta şi că în casa aia scandalurile se ţin lanţ. Eu nu le auzeam, dar vecinii de deasupra şi de dedesubtul lui Dani P. erau martori că aşa e. P.-oaica e nebună, ziceau ei. Ea e nebună, nu el. Iniţial lumea crezuse că el e un scandalagiu şi o bate. Dar Dani P. era băiat deştept şi părea că nu-l afectează nimic din toate astea. De câte ori mă întâlneam cu maică-sa, îmi povestea acelaşi lucru pe care eu nu mi-l mai aminteam: „Mai ştii cum îl iubeai pe Dani la grădiniţă? Îl strângeai în braţe şi ziceai Dani, Dani!”. Era o părere de rău în glasul ei, ca şi cum i-a scăpat timpul ăla printre degete. Eu îi zâmbeam oarecum stânjenită, dând din cap a aprobare, ca să n-o supăr. La un moment dat, s-a născut sora lui Dani. Nu ştiu din ce motive, probabil pentru că Dani era mândria lui ta’su, maică-sa a ales să o prefere pe fată. Apoi Dani a plecat la facultate la Bucureşti, unde a intrat tot aşa, printre primii. A venit de câteva ori acasă cu o fată. Dani P. avea prietenă. Dani P. era fericit, se vedea. Mersul lui greoi devenise sprinten alături de fata cu păr lung. Râdea, vorbea. Dani P. era un student înalt, frumuşel, cârlionţat, care avea prietenă. Cândva după anul întâi, Dani P. a venit acasă. Singur, trist, cu mers greoi. Fata cu păr lung îl părăsise şi lumea lui s-a prăbuşit. Într-o dimineaţă P.-oaica a adus la uşa noastră un maldăr de bucăţi de plastic şi tot felul de alte componente, a sunat şi i-a arătat lui tata ce a făcut Dani. Spărsese, într-o criză de nervi, un aparat de radio. În altă zi, taică-său a venit acasă cu o pereche de pantofi noi pentru Dani, iar Dani l-a luat la bătaie şi a aruncat cu pantofii după el prin faţa blocului. Apoi l-au dus la spital şi l-au diagnosticat cu schizofrenie. În anii care au urmat, Dani P. s-a făcut cât un urs. Era murdar şi deprimat. Uneori îl internau, alteori facea tratament acasă. Erau şi perioade în care nu-şi lua pastilele şi devenea violent. Singurii cu care era violent erau ai lui. Nu şi cu soră-sa, pe ea o iubea. Odată m-am întâlnit cu el şi mi-a povestit că a avut o prietenă, dar s-au despărţit pentru că maică-sa era geloasă, îl voia numai pentru ea. Nu am ştiut cum să interpretez cuvintele lui, dar era tristeţe mare în ele. Taică-său a murit la scurt timp şi blocul a vuit că P.-oaica l-a băgat în pământ. Dani a continuat să-şi târâie zilele jucându-se pe calculator, fumând şi bând cafele. Când rămânea fără ţigări, fără jocuri sau fără cafea, venea la mine să ceară. Îi dădeam mereu. Nu-mi era frică de el. N-are cum să-ţi fie frică de un munte de om trist, care povesteşte cu voce blândă cum i s-a dus viaţa de râpă. Apoi m-am mutat, dar mă mai întâlnesc cu el şi ba îmi cere bani împrumut, ba îmi povesteşte că a fost la spital şi e bolnav cu inima şi trebuie să se lase de fumat, ba chiar într-o zi m-a întrebat, cu remuşcare parcă, cum o să mă răsplătească copilul meu pentru câte fac pentru el. Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar mi-au dat lacrimile. Spiritul lui călcat în picioare suferă că nu a fost în stare să o mulţumească pe maică-sa. Apoi l-am văzut în poza de grup de la întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului, la care eu nu m-am dus pentru că viaţa mea era praf.

Later edit: Dani P. a murit la vârsta de 41 de ani, într-o sâmbătă dimineaţa. Toamna, 19 septembrie 2015. Era bolnav de inimă, slăbise mult, iar ultima dată când m-am întâlnit cu el m-a întrebat ce mai face un prieten de-al nostru comun, pe care el nu-l mai văzuse de ani buni. Aş vrea să cred că Dani P. a murit împăcat, dar nu cred asta. Aş vrea să cred că viaţa lui Dani P. a contat, dar nici asta nu cred. Cu câteva ore înainte să aflu că imposibila lui viaţă s-a sfârşit, Dani P. mă privea printr-o mască de carnaval, dintr-o poză veche de vreo 36 de ani. Înăltuţ, cu pistoalele atârnându-i periculos la cingătoare şi pălăria cu boruri largi pe cap, Dani P. era un mic Clint Eastwood. Şi avea toată viaţa înainte.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s