Odăi

199492-bigthumbnail

Sufletul meu este o odaie mare în care stăm toți trei. Uneori avem musafiri, alteori suntem numai noi. Povestim, râdem, ne alintăm, ne certăm, ne împăcăm, visăm, ne împărtășim toate secretele. Acolo îmi beau și cafeaua, învăluită în gânduri, iar ei – cacaoa cu lapte, mustăcioși și ciufuliți de somn. Uneori e o dimineață înnourată, chiar ploioasă, cu picături mari pe geamul aburit, alteori e o dimineață cu fereastra deschisă spre copacul înmugurit, locuit de cântec de guguștiuci, iar alteori e o dimineață cu flori de gheață pe geamul de Crăciun. Odaia cea mare are patru uși. Una care dă în odăița mică, în care împodobesc bradul cu tata, în seara de Ajun, una care stă mereu deschisă și în care locuiesc visele noastre, una găurită, cu lacătul ros de vină și una ferecată bine, în care am aruncat prietenia și iubirea – să le fie întuneric și frig, cum mi-a fost și mie când am rămas fără ele.

În prima merg des și stau la povești cu tata. Uneori mergem toți trei, mâncăm bomboane de pom pe săturate și ne uităm la filmulețe de demult, de când o fetiță cânta toată ziua, și mângâia pe cap văcuțe cu privirea blândă, și se juca scunsea prin beciuri în care râsete de copii spărgeau întunericul, și se cățăra în copaci și pe ziduri vechi pline de verdeață.

În odăița cu vise n-am mai fost de-o vreme. Copiii se duc, însă, în fiecare zi și se întorc cu ochi luminoși și zâmbet larg. De multe ori, ușa fiind deschisă, visele zboară în odaia cea mare, precum fluturii cei mai frumoși, cu aripile cele mai colorate. Le promit că o să mă gândesc la ele când n-o să-mi mai fie teamă să visez.

Odaia de după a treia ușă a stat goală mult timp, nici n-am știut la ce folosește, până când am închis acolo vina, pentru că era singura odaie cu lacăt și fără ferestre. Un timp a locuit acolo și ura, dar a murit de foame, apoi a devorat-o vina, așa cadavru cum era. A ros și lacătul și a făcut și niște găuri în ușă, prin care mai scoate câte o gheară sau câte un colț, dar și-a pierdut din putere și nu mai e așa periculoasă. De câte ori mă atacă, mă salvează copiii. Mă prind strâns în brațe, mă umplu de cea mai pură iubire și mă smulg din ghearele ei.  Nu mă uit niciodată în ochii ei, în curând o să poată muri și ea de foame.

Cea de-a patra odaie… Are o ușă roșie-roșie, care-mi atrage privirea, aproape că mi-o smulge. Am încuiat-o bine și am ascuns cheia, dar dinăuntru se aud plânsete și tânguieli. Odată locuiau și ele în odaia cea mare, apoi au hotărât să mă părăsească, iar eu am hotărât că pot trăi fără ele. Doar am toată iubirea și prietenia din univers aici, în ochișorii plini de vise și mustățile pline de cacao cu lapte, ce-mi trebuie mai mult? Dar ele se tânguiesc încontinuu și plâng atât de mult, că uneori le ies lacrimile pe sub ușa roșie-roșie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s