Un drum

IMG_07811

După un drum vântos cu barca de la Mila 23 la Tulcea și o plimbare de la bac la gară, cu oprire la terasa din apropiere unde mâncaserăm și la venire, ne-am dus la tren. Pentru că gara din Tulcea nu are mai mult de două-trei linii, iar trenul era tras la altă linie decât anunța panoul, am făcut greșeala s-o întreb pe femeia din tren, care avea locul față în față cu ale noastre, dacă acela era trenul de București. Normal că era, mi-a răspuns ea la întrebarea mea cea stupidă, nu-s așa de multe trenuri și linii ca să te poți încurca. Bine că ești tu deșteaptă, mi-a venit să-i răspund, dar m-am gândit că drumul până la capitală e lung și nu eram dispusă să am în față o botoasă în tot acest timp. Eu, care sunt o ciufută de felul meu, n-aș fi răspuns așa uneia ca mine, cu copilul după ea și plină de bagaje. Că doar nu toată lumea merge atât de mult cu trenul ca să știe că e normal ca panoul să arate una și trenul să fie în altă parte, indiferent câte trenuri și linii conține o gară. Ne-am pus bagajele, ne-am făcut comozi și am privit-o cu oarecare curiozitate. Era genul de femeie șnur, cu alură de fotomodel. Pantalonii verzi se combinau interesant cu bluza roșie, fără mâneci și cu pielea bronzată. În picioare avea sandale romane, la ochi avea ochelari mari de soare cu ramă albă, iar părul scurt, aproape periuță, se potrivea perfect cu trăsăturile regulate ale feței. Gura cu buze groase, deși frumos conturată, avea o expresie dură, iar pomeții destul de proeminenți și nasul drept îi dăseau un aer de femeie de gheață. Nu era frumoasă, dar nici urâtă – mai degrabă genul de urâțenie care impune sau genul de frumusețe care nu atrage. Cu toate astea, aproape că nu-mi puteam dezlipi privirile de la ea. La scurt timp de la plecare, a început să vorbească la telefon. Nici vocea nu era plăcută și avea și tonul zeflemitor cu care îmi răspunsese mie, chiar dacă, din câte mi-am dat eu seama, vorbea cu o prietenă. Părea cultă, citită, deșteaptă și, din câte am înțeles, era organizatoare de evenimente culturale. Îi povestea prietenei că a fost la Sf. Gheorghe, în Deltă, singură, că i s-a pus pata să plece într-o zi și așa a și făcut. Era nemulțumită de tot – de bacul care mersese prea încet, de aglomerația de pe el, de cazarea de la Sf. Gheorghe, de vreme… Apoi s-a bucurat, într-un mod cam sarcastic și brutal, de faptul că va merge în week-end-ul care urma, la un festival. A vorbit mult la telefon, mai mult ea. A închis când am ajuns într-o gară în care trenul stătea preț de o țigară și a coborât să fumeze. După pornirea trenului, a scos din geantă ceva ce arăta a ciocolată. Ne-a întrebat dacă vrem, iar noi am refuzat politicos. Ne-a întrebat, cam de sus, dacă știm ce este. Eu am dat din cap a nu, dar ce importanță are, din moment ce nu vrem, apoi am întrebat-o, mai mult de dragul conversației, ce este. Lăsați, mi-a răspuns superioară, ca și când una ca mine oricum nu avea de ce să afle ce era în misteriosul pachețel și s-a apucat să ronțăie, privind pe geam. Tot drumul am fost curioasă ce fel de ochi ascund ochelarii de soare, mai ales că personajul mă intriga. Eram convinsă că, odată ce-și va îndepărta ochelarii care-i dădeau acel aer misterios, o să pot să mă ridic de sub bancheta unde simțeam că mă cam băgase – pe mine, băgătoarea sub banchetă a celor slabi și fraieri. Îmi găsisem nașul sau pur și simplu femeia asta mergea prea departe? Mi-am vârât căștile în urechi, m-am întors cu fața spre geamul din partea cealaltă, oarecum cu spatele la ea ca să pun distanță în caz că ar mai fi avut ceva de adăugat și am încercat să mă calmez. Vreo două ore nu m-am mai uitat la ea, deși îi simțeam prezența sfidătoare. A mai coborât într-o gară să fumeze și mi-a părut rău că nu mai fumam, poate la o țigară s-ar fi schimbat impresiile – mai ales ale ei despre mine, pentru că se știe că nu suport ca cineva, oricine ar fi el, să aibă o impresie altfel decât excelentă despre mine. Am stat cu muzica mea în continuare, dar, înțepenită fiind de poziția într-o rână arătătoare de dispreț, m-am întors din nou spre ea. Citea. Afară se mai întunecase, așa că își dăduse ochelarii jos. Am zâmbit, descoperind niște ochi care nu se potriveau deloc cu duritatea zeflemitoare în care se învăluise, unde mai pui că avea și niște sprâncene deloc feminine, zburlite și fără personalitate. A coborât în București înaintea noastră, fără ochelari de soare la ochi și fără să salute.

Am schimbat trenul în București și am nimerit într-altul cu compartimente, ce arăta (poate chiar și era) de pe vremea când eram tânără și mergeam din trei în trei luni la capitală, cu munca. Am căutat îndelung compartimentul în care aveam locuri și l-am găsit plin. Vreo patru s-au împrăștiat după ce ne-au întrebat dacă avem locuri acolo, iar o tanti de vreo cincizeci și ceva de ani ne-a explicat că ea nu se mută, că dincolo e plin. Când a văzut că nu avem nimic de obiectat, s-a apucat să ne povestească cum și-a uitat încărcătorul acasă și de-aia scoate acum bateria din telefon, ca să nu se consume. Apoi și-a îndreptat atenția către studenta de lângă ea, care avea și ea un smartphone, și au început să schimbe impresii. Am încercat, toți cei din compartiment, pe rând, să aprindem lumina, dar fără succes. Trebuie să pornească trenul și se aprinde, ne-a înștiințat femeia de cincizeci și ceva de ani, dar n-a fost așa. A încercat chiar și conductorul să o aprindă, fără succes. Am stat așa, pe întuneric, până la ora trei, când am ajuns acasă. Compartimentul nostru s-a întregit când un țigan din Călărași, cam de aceeași vârstă, s-a așezat lângă doamna de cincizeci și ceva de ani. Noapte fiind, toată lumea s-a pus pe dormit, mai puțin femeia și țiganul, care au însăilat un dialog ce-a umplut întunericul mai ceva ca o emisiune umoristică. Am aflat curând că doamna mergea la Deva, la rude, iar țiganul, fercheș îmbrăcat, mergea la Târgu Mureș unde avea copilul nou născut operat pe cord. Păi de ce nu merge nevasta? l-a iscodit femeia. Nu merge ea cu trenu’, nu știe, nu pleacă ea de-acasă. Apoi țiganul a vorbit la telefon tare, în rromani, cu nevasta, probabil. Văzându-i telefonul – un mobil normal, cam din primele modele, că avea și antenă, doamna și-a scos din poșetă smartphone-ul și a repetat povestea cu bateria, spre deliciul ascultătorilor. I-a povestit, apoi, de telefonul cu trei gipiesuri pe care îl văzuse ea la o reprezentanță și l-a sfătuit să se ducă și el să-l vadă, că n-o să-i pară rău. I-a mai povestit țiganului despre jocul ăla în care se aruncă unii din avion cu parașuta și dacă nu-i salvezi, îi mănâncă rechinii. Doamne, ce se mai oftică când pierde, dar ce să facă, e tare jocul. O să-și ia ea și telefonul ăla cu trei gipiesuri, când s-o mai ieftini, că acum e abia scos pe piață și-i scump. Țiganul i-a povestit și el, ca să arate că nu-i străin de tehnica asta nouă, că plătește mereu factura de curent la automat, la magazin. Îi dă la doamna de-acolo factura și banii și ea îi dă înapoi bonul. Era, totuși, neliniștit, că nu știa când ajunge trenul la destinația lui și prin ce gări mai trece până atunci. Hartă n-ai? Pe telefon? l-a întrebat femeia, știutoare. D-apăi cum să n-am! se lăudă țiganul, oarecum mirat că nu se gândise și începu să butoneze la telefonul cu antenă. Odată găsită harta, îl apropie de ochi, îl îndepărtă, își micșoră ochii, îi mări – nimic. Băgă mâna în papornița pe care și-o agățase la îndemână și scoase o husă cu ceva în ea. Am deschis ochii larg în întuneric ca să văd clar cum extrage din husa albastra… o lupă. O puse, cu gestul unui om de știință, deasupra telefonului ce afișa harta și totul i se lumină. Citi cu voce tare toate localitățile prin care mai avea trenul de trecut până când avea și el să coboare. Doamna îi mai povesti o dată cum a trebuit să-și scoată bateria din telefon, deoarece și-a uitat încărcătorul acasă, înciudată că nu a putut să-i arate ea, pe smartphone-ul ei, traseul – clar și fără lupă, că smartphone-ul are lupă în el. Apoi, ceva mai înveselită, îi povesti că acum, dacă nu știa – și sigur nu știa – poți să faci școala de șoferi prin telefon. Plătești prin telefon – dar nu prea știa cum, și dai examenul tot așa, prin telefon. Noroc că între timp s-a făcut ora trei și trezindu-mi copilul, am pășit în noaptea de afară, că altfel cine știe ce mai urma să aflu. Oricum, am aflat cu oarecare surprindere că și copilul meu a prins cea mai mare parte din nesfârșitul dialog dintre cei doi, iar faptul că a stat atât de cuminte, s-a datorat numai șocului și curiozității.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s