Început

904494_519472614760621_45360220_o

Pădurea foșnea tainic și înfricoșător și ochi hapsâni pândeau din întuneric. Nu-i vedea, doar îi simțea. Privea prin geamlâcul căbănuței și se gândea la cursul evenimentelor care-i aduseseră aici, dintre toate locurile din lume, pe ei doi, dintre toți oamenii din lume. Nu mai aveau cale de întoarcere, așa cum nu mai aveau nici cale de ieșire. Nu mai aveau decât de așteptat ca inevitabilul să se întâmple.

John, omul mândru, făuritor de imperii financiare, stăpân pe el și pe toate situațiile prin care trecuse, era acum pe punctul de a-și recunoaște înfrângerea. Niciodată mintea sa ascuțită de om puternic nu a putut închipui un asemenea sfârșit. De fapt, niciodată nu se gândise că lucrurile vor avea un sfârșit. Nici când se urcase în elicopterul personal pe care a ținut să-l piloteze chiar el, contrar obiceiului său, nici chiar când acesta a dat semne clare că se va prăbuși, nu s-a gândit că va ajunge în situația absurdă și fără ieșire în care se afla. Nu era un om rău. Nu era nici un om bun. Era un om rece, calculat, care lua decizii în funcție de nevoile și dorințele sale. Uneori se întâmpla ca deciziile lui să fie bune pentru alții și din acest motiv era considerat un filantrop. Dar, de fapt, nu era. Nu-i păsa de binele sau răul nimănui. Uneori nu-i păsa nici de binele sau răul lui, atâta timp cât deținea puterea, controlul. Iar acum îi scăpaseră din mână și nu înțelegea. Nu știa cum să reacționeze într-o asemenea situație. Nu înțelegea de ce omul de lângă el, pe care nu-l cunoștea și cu care nu avea nimic în comun, este atât de preocupat de salvarea lui. Începuse să se întrebe dacă el ar fi făcut la fel în cazul în care lucrurile ar fi stat invers. Nu știa să-și răspundă, dar era înclinat să creadă că nu.

Simți cum rana adâncă provocată de o rangă la prăbușirea elicopterului îi sleia toate puterile. Tom, tovarășul său de suferință, cum îi spunea în mintea lui, îi legase rana strâns, să nu piardă sânge, dar nu prea mai avea ce face. Undeva, în maldărul de fiare ale elicopterului prăbușit la vreo cincizeci de metri de căbănuță, exista o trusă sanitară destul de bine dotată, dar nu puteau ajunge la ea, el – neputându-se mișca, Tom – din cauza haitei de lupi care pur și simplu înconjurase cabana și îi pândea flămândă din umbra neagră a pădurii. Apa era și ea pe terminate, iar el, marele John, trebuia să recunoască faptul că era încă în viață datorită lui Tom.

După prăbușirea elicopterului, John își pierduse cunoștința. Când deschise ochii, era deja în căbănuță, iar ochii necunoscuți ai lui Tom îl priveau cu îngrijorare. Se miră că n-a murit, apoi întrebă cu voce slabă unde se află. Tom îi răspunse blând, povestindu-i simplu cum, în căutare de vânat, văzuse fumul gros ce ieșea din elicopterul prăbușit și se duse să vadă dacă erau supraviețuitori. Îl găsise pe el, fără cunoștință și de abia respirând, cu piciorul străpuns de o rangă. Reuși să-i scoată ranga și să-i oprească cât de cât sângerarea, apoi îl târî până la cabana care se afla în apropiere. Fuseseră la un pas de a fi sfâșiați de haita de lupi, care, simțind miros de sânge, înconjurase zona. După ce se adăpostiseră, Tom îi obloji rana, iar când John se trezi, se bucură ca un copil, vorbind repede ca și când îi era teamă ca acesta să nu-și piardă din nou cunoștința înainte de a apuca să-i povestească tot ce se întâmplase. John își aminti că aproape îi venise să-l batjocorească descoperind că nu avea la el un telefon mobil. Unde nimerise, cu un secol în urmă?! Cine era omul ăsta care tot scotea dintr-un rucsac imens ba apă, ba câte ceva de mâncare? Și de ce stătea cu el, în loc să se ducă după ajutoare? Tom, simțindu-i, parcă, întrebările în priviri, îi explică, cumva rușinat, că nu apucase încă să-și cumpere un telefon mobil, pentru că fiica sa începuse școala și a trebuit să o pregătească cu toate cele necesare. Scoase, apoi, dintr-un portofel uzat, din buzunarul de la piept al jachetei, o fotografie cu o fetiță blondă și cârnă, ai cărei ochi râdeau fericiți. Ea e Hazel, îi spuse mândru, are șase ani, dar e deja atât de deșteaptă. Seamănă cu mama ei, mai spuse Tom cu durere în glas. John sesiză durerea, dar nu fu curios să afle pricina. Nu îl interesa nici viața, nici durerile lui Tom, ci doar să scape odată de acolo. Iar amărâtul ăsta, care încă își ținea fotografiile în portofel, nu-l ajuta cu nimic. Nu avea decât să spere că va fi găsit de cei cărora le transmisese prin radio că se prăbușește, deși nu prea reușise să le dea coordonate clare. Între timp, trebuia să suporte cu stoicism vorbăria neîntreruptă a lui Tom și să se roage ca haita de lupi de care îi povestise acesta să se plictisească de așteptat și să plece. Trecuseră deja două zile de la accident și nimic nu prevestea vreo schimbare în bine a situației. Telefonul lui fusese zdrobit, îl găsise Tom bucăți în buzunarul jachetei. Stația radio din elicopter încă ar mai fi putut funcționa, dar, la fel ca și trusa sanitară, era inaccesibilă. Își dorea, din când în când, să moară și să se termine odată, apoi își revenea și reevalua situația, sperând să-i fi scăpat ceva. Gândurile îl obosiseră, așa că își îndreptă atenția spre vocea domoală a tovarășului său, care era pe la jumătatea unei povești în care el și copilul lui în vârstă de trei ani pe vremea aceea, îmbrăcați în doliu, asistau la înmormântarea celei care le fusese soție și mamă pentru scurt timp. Vocea lui Tom tremura în timp ce depăna povestea, iar John se surprinse oarecum emoționat de acest lucru. El nu nutrise asemenea sentimente adânci pentru nimeni, niciodată. Cum o fi să suferi după pierderea cuiva? El considera moartea ca pe un rău necesar. Nu îl impresiona și nici nu se gândise vreodată că va suferi din pricina asta. Iar acum, omul ăsta străin, insinuase în el un fel de… Se scutură, neștiind nici măcar cum să-i zică și îl privi pe Tom cu atenție pentru prima dată. Era cam de o seamă cu el, dar părea mai în vârstă, așa nebărbierit, ars de soare și neîngrijit cum era. În ochi i se citea numai bunătate. Dacă ar fi avut un dicționar, era convins că la cuvântul bunătate ar fi găsit poza lui Tom. Cum putea un om care a pierdut, să fie bun? El, când pierdea, indiferent ce, devenea încrâncenat, uneori rău, răzbunător. Nu-și punea planurile de răzbunare în aplicare, doar datorită autoeducației și faptului că i-ar fi dăunat imaginii și afacerilor. Dar pe dinăuntru era putred. Nici nu avea cum altfel, se gândise într-un moment când Tom îi povestea despre bunătatea mamei lui și despre felul în care îl crescuse. Deși nu avuseseră nimic, dragostea cu care fusese înconjurat și despre care John considera că e o tâmpenie, îl făcuse pe Tom să creadă că are totul. John se gândi la mama lui: îmbrăcată mereu elegant, parfumată, sobră. Nu-și aduse aminte de niciun moment de căldură, de atașament, de nicio îmbrățișare, de nicio sărutare. Tom povestea cum mama lui se juca cu el, alergându-l în jurul căsuței minuscule în care locuiau și, prinzându-l, îl cotropea cu gâdilături și sărutări. Ce tâmpenie! Nici măcar nu avea capacitatea de a înțelege teoretic așa ceva, iar în practică i se părea stupid. Totuși, ceva se năștea în el în timp ce asculta poveștile acestea. Ceva cald și bun, nesimțit până atunci. Ca și când Tom îi bandaja sufletul, făcându-l să uite de rana de la picior și de tot ce fusese el înainte de acel moment. Se lăsă în voia poveștilor, măcar dacă era să moară, să moară așa, învăluit în bunătatea și simplitatea vieții acestui om. Și cumva, în sinea lui, Tom deveni din acel amărât ce-și ținea fotografiile în portofel, tovarășul lui de suferință. Îl asculta cu ochii închiși și din când în când îi punea câte o întrebare scurtă, rostită cu greu. Îi era bine, îi păsa.

Trecuseră așa cinci zile, apa era pe sfârșite, mâncarea din rucsacul lui Tom se terminase cu o seară în urmă, iar lupii nu dădeau niciun semn de retragere. John era din ce în ce mai palid și mai vlăguit. Tom îl mutase lângă fereastră, să mai poată vedea câte ceva, iar acum priveau amândoi spre pădurea întunecată și tăceau. Până și Tom tăcuse, gândindu-se că optimismul lui, singur, nu-i poate salva. Îl privi pe John și îi spuse, cu glasul lui blând, că merge să vadă în ce stare e stația radio din elicopter. John vru să-l oprească, apoi se gândi că omul încearcă să plece de acolo, considerându-l o cauză pierdută. Înțelese, el așa ar fi făcut. Pesemne că lupii plecaseră, iar calea era liberă. Îl rugă să trimită ajutoare, dar Tom îi zâmbi și-i spuse că până ar ajunge el jos, John ar fi deja mort. Apoi ieși și închise cu grijă ușa căbănuței în urma lui.

John se trezi și văzu tavanul alb. Se gândi că visează, apoi îl strigă cu voce șoptită pe Tom. O asistentă se aplecă asupra lui, îi băgă o luminiță în ochi, apoi se precipită spre ușă. Mai multă lume năvăli în jurul lui, stabilindu-i semnele vitale, punându-i întrebări și privindu-l cu uimire. John se uita buimac la ei, întrebând încontinuu de Tom. Medicul le ceru celorlalți să iasă, apoi, lăsându-și privirile în podea, îi povesti că, din ce auzise de la echipajul care îl adusese la spital, bărbatul care a transmis prin stație coordonatele căbănuței și starea în care se afla rănitul, fusese găsit sfâșiat de animale în fața cabanei. Nu au mai putut face nimic, când au ajuns ei, era deja mort.

Ochii lui John se umplură de lacrimi. Amărâtul chiar nu-l abandonase! S-a dus, a găsit stația radio în funcțiune, a transmis ce era de transmis și s-a întors la el. Prostul! Dacă și-ar fi văzut de drum, acum ar fi fost în viață, lângă copilul lui de care tot vorbea. Copilul! John ceru telefonul, formă un număr și ordonă scurt: căutați-o pe Hazel, fata lui Tom din orășelul W. Aduceți-o acasă, încropiți actele de adopție. Când vin, o să-i explic…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s