Cornelia

portret

Avea ochi mari şi căprui, păr castaniu, bogat şi buze pline şi roşii. Era toată un râs. Veselia ei era pentru unii molipsitoare, pentru alţii obositoare. Dar nu-i păsa. Pieptul generos îi sălta în ritmul râsului, iar ochii îi sclipeau cu toată veselia sufletului său. Îi plăcea să fie înconjurată de lume, admirată, ascultată. Adora să iasă, deşi nu i se întâmpla prea des. Dar când ocazia se ivea, se îmbrăca frumos, neapărat cu un decolteu generos, îşi ruja buzele cu roşu aprins şi îşi întuneca misterios ochii, făcându-i să pară tăciuni aprinşi. Privirile bărbaţilor erau atrase de ea ca de un magnet. Emana senzualitate, promitea voluptate, pesemne ăsta era şi motivul pentru care era atât de rar invitată undeva. Prietene nu prea avea, pentru că mai toate cunoştinţele ei feminine erau măritate şi, implicit, stânjenite în preajma ei. Avea suflet bun Cornelia, sărea în ajutorul oricui avea nevoie, de cele mai multe ori fără să i se ceară. Cu toate astea, era singură. Atât de singură, că uneori îi ţiuiau urechile. Ştia că oamenii o interpretează greşit, ştia că n-ar fi trebuit să râdă atâta la petrecerea aceea, cu bărbatul prietenei verişoarei ei. Dar nu vroia nimic de la nimeni şi lumea nu înţelegea asta. Tot ce îşi dorea era un colţ al ei de lume, un copil al ei – poate o fetiţă şi, dacă nu cerea prea mult, un bărbat care să o vadă pe ea, Cornelia, nu o femeie frivolă cum o vedeau ceilalţi. Avusese mai mulţi bărbaţi care-i promiseseră asta, dar se dovediseră a fi doar himere. Cum îşi primeau porţia de desfătare, plecau fără nicio explicaţie. Unii dintre ei erau chiar însuraţi, dar Cornelia îi credea când îi promiteau că doar pe ea o vor. În zilele lungi în care era doar ea cu ea şi cu urechile ţiuindu-i de singurătate, se îmbrăca frumos, se machia, îşi turna un pahar de ceva, punea muzică şi dansa până când uita. Se trezea a doua zi dimineaţă sătulă de ea şi de visele ei, îşi aduna disperarea, o ascundea într-un buzunar dosnic şi pornea mai departe prin viaţa ei pe care n-o împărţea cu nimeni.

Avea în jur de patruzeci de ani când l-a cunoscut pe el. Era proaspăt divorţat, frumos şi blazat. Nu-şi mai dorea decât să bea, eventual lângă o femeie frumoasă, care să nu-i ceară nimic. Cornelia era potrivită, mai ales că nu bănuia nimic din toate astea. Simţea că lucrurile încep să se lege. Avea atenţie, femeile n-o mai detestau pentru că, acum, avea şi ea bărbatul ei. Ignora faptul că el bea mult, îşi zicea că e om de lume, nimic altceva. Mai mult, începuse chiar ea să prefere o atmosferă semiconştientă uneia reale, aşa că, în fiecare seară, fie că ieşeau, fie că rămâneau în căsuţa ei (care acum devenise a lor), băutura nu le lipsea, umplând cu destul de mare succes golul. Făceau amor, beau, îşi amăgeau simţurile şi destinul, apoi o luau de la capăt.

Într-o dimineaţă, Cornelia s-a trezit fiindu-i rău şi nu i-a mai trecut o săptămână. La început a crezut că băutura e de vină, dar când a văzut că nu-i trece şi că nici nu mai poate să bea, a început să se gândească, apoi s-a programat la doctor. Era în şapte săptămâni. A venit într-un suflet acasă, a sărit în braţele lui şi i-a dat vestea. Chipul lui s-a întunecat, şi-a turnat de băut şi a stat ursuz şi gânditor aproape o lună. Într-o zi, pe când se întorcea de la muncă, Cornelia a găsit un bileţel pe care era mâzgălit cuvântul „plec”. Nicio semnătură, niciun alt cuvânt. Atât: „plec”. Buzele ei roşii s-au făcut albe ca varul. Nu ştia mai nimic despre el, nu ştia unde să-l caute. Nu i-a pus întrebări, nu i-a cerut niciodată nimic, a luat doar ce i-a dat el. Cu toate astea, greşise undeva din moment ce a rămas din nou singură. Sticla din care băuse el era pe măsuţă, lângă fotoliul în care parcă înţepenise în ultima lună. A luat-o cu ochii lucind sinistru pe faţa din care sângele se scursese tot în picioarele grele pe care nu le mai putea urni. A dus-o la gură şi a tras cu sete şi ură câteva înghiţituri bune, apoi, ca fulgerată de un gând îngrozitor, a aruncat-o, izbind-o de perete şi şi-a luat pântecul încă plat în palmele deschise, ca să-l cuprindă tot. Lacrimi mari au început să-i curgă pe faţa frumoasă. De durere pentru plecarea lui, de recunoştinţă pentru viaţa din ea. Nu-i nimic, îşi spuse, nu poţi să le ai pe toate. Până la urmă, asta e ceea ce mi-am dorit.

Şapte luni mai târziu a născut o fetiţă frumoasă şi sănătoasă şi a numit-o Anastasia. Cornelia era o mamă împlinită, fericită. Micuţa creştea şi semăna tot mai mult cu ea. Era o Cornelie mică, dar Cornelia mare respingea gândul ăsta. Nimeni nu merita să fie ca ea. Anastasia va fi tot ce şi-a dorit ea să fie şi n-a fost, pentru că n-a ştiut cum. Anastasia va trăi alte vremuri şi va cunoaşte alţi oameni, mai buni decât cei cu care se înconjurase ea.

Anastasia împlinea cinci ani când Cornelia s-a hotărât să dea voie iar lumii în jurul ei. Şi-a sunat cele câteva aşa-zise prietene şi le-a invitat la aniversarea copilei. Spre surprinderea ei, toate au acceptat invitaţia – pesemne din curiozitate, se gândea Cornelia. Nu avea importanţă, unele dintre ele aveau şi copii, iar Anastasia va avea cu cine să se joace. Erau cam izolate şi simţea că nu e bine, cel puţin pentru fetiţa ei. S-a îmbrăcat frumos, fără decolteu însă, iar rujul roşu aprins a fost înlocuit cu unul de culoarea buzelor. Numai ochii erau, în continuare, tăciuni aprinşi. Mica petrecere se desfăşura liniştit, când la uşă a sunat cineva. S-a dus să deschidă, uimită. Nu mai aştepta pe nimeni, iar la ea, în afară de poştaş şi femeia care-i citea contorul electric, nu venea nimeni. Deschise uşa şi dădu să leşine. În cadrul ei stătea, cu binecunoscutul zâmbet blazat pe faţă, o sticlă de whiskey într-o mână şi un ursuleţ de pluş în cealaltă, tatăl rătăcitor al copilului ei. I-a făcut semn să intre, neînţelegând cum de omul acela se afla în acel moment, acolo.

Musafirii au plecat, iar el a rămas ca să-i spună, turnând în două pahare din sticla de whiskey adusă, că vrea să se întoarcă. Cornelia a împins paharul sugerând că nu bea (nu mai băuse de ani întregi şi nu avea de gând să schimbe acest lucru) şi l-a privit neştiind dacă îl mai iubea sau nu, dar fiind convinsă că nu aduce nimic bun nici pentru ea, nici pentru copil. Încercă să-i explice, însă el îi luă mâna, i-o întoarse uşor şi-i sărută interiorul antebraţului, acolo unde pulsul zvâcnea nebun de dor. Cornelia luă paharul pe care îl refuzase cu câteva minute în urmă şi-l dădu pe gât.

Anii care au urmat au fost terni. Anastasia creştea privindu-l pe tatăl ei cum stă în fotoliu şi bea, iar Cornelia muncea pentru toţi, minţindu-se că totul e bine. Seara, după ce se ocupa de temele copilei şi o săruta de noapte bună, îşi turna şi ea din băutura bărbatului ei, adormind fără gânduri şi vise. Nu putea altfel – ar fi aflat adevărul şi ar fi înnebunit. Apoi, într-o altă zi identică cu cea de acum mulţi ani, a regăsit acelaşi cuvânt mâzgălit pe acelaşi bileţel, de parcă el, bărbatul ei, l-ar fi scos dintr-un loc în care a stat aruncat în tot acest timp şi l-ar fi pus pe masă. De parcă la intervale mai mult sau mai puţin egale de timp, bileţelul cu cuvântul mâzgălit îi definea ei viaţa.

Cam pe când Anastasia făcea doisprezece ani, Cornelia a fost diagnosticată cu ciroză şi la scurt timp s-a stins, lăsând în urmă o undă de amar. Gurile rele au spus că a fost o femeie frivolă şi slabă. Că nu a putut trăi fără bărbaţi şi alcool, iar acum trebuia să-i crească alţii copilul. Viaţa ei, însă, a fost un cântec trist al unui suflet pribeag.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s