O viaţă

A apărut la început de şcoală, cam prin clasa a doua, mic de înălţime, cu privirea înfiptă în pământ şi sprâncenele încruntate, în banca a treia de pe rândul de la geam. Rar îşi ridica ochii din pământ şi atunci lucea în ei un fel de regret, un fel de neapartenenţă. Dar ceilalţi copii erau mici, nu ştiau, nu le păsa. Era liniştit, vorbea rar şi stâlcit, ca un copil de trei-patru ani şi era, de obicei, murdar. Era dintre cei fără manşete albe, ceea ce nu era bine. Numai că el nu uita să şi le pună, ci nu avea. S-a aflat, mai târziu, că e sărac, că are mulţi fraţi şi că nu are nici măcar un loc al lui, acasă, unde să-şi facă temele. Atunci au înţeles de ce nu învaţă. Trăia într-o cămăruţă plină ochi de copii murdari şi doi părinţi care nu aveau timp să se ocupe de ei, pentru că erau ocupaţi să caute prin gunoaie. Sau, probabil, nefiind ţigani, nu căutau prin gunoaie, ci doar stăteau, murdari şi ei, şi nu aveau grijă de copii, pentru că nu aveau cu ce. Învăţătoarea le spunea din când în când celorlalţi copii să aducă hainele şi jucăriile care nu le mai trebuie, eventual şi câte ceva de mâncare, pentru Viorel şi fraţii lui. De multe ori îl surprindeau uitându-se flămând la câte un copil care-şi mânca sandvişul. Nu-i înţelegeau privirea chinuită de foame, ochii umili şi întunecaţi de încruntarea pe care niciun copil nu ar trebui să o aibă. Uneori mânca, încet şi cuminte, câte o bucată de pâine goală, rareori câte un covgrig, iar de cele mai multe ori, nimic. Pesemne că ai lui mâncaseră toată mâncarea pe care o puseseră copiii în plasele cu haine şi jucării. Sau, fiind aşa mulţi şi mâncând rar, nu le ajungea. Nu erau capabili să înţeleagă. Nu ştiau cum pot oamenii să trăiască în asemenea sărăcie, încât să nu aibă nici măcar un loc unde să-şi facă temele sau ce mânca. Nu puteau concepe părinţi care să nu aibă grijă de copiii lor. Pur şi simplu, nu ştiau că există aşa ceva, până la Viorel. Ştiau, în teorie, că există oameni săraci, citiseră şi ei Cenuşăreasa sau Fetiţa cu chibrituri, dar aici, în realitate, le era de neimaginat. Într-o zi, Viorel a luat un zece şi o urmă de zâmbet – cel mai palid zâmbet pe care-l văzuseră vreodată – a luminat scurt obrazul şi ochii copilului ce primea, probabil pentru prima dată în viaţa lui mică, laude.

***

Stând cu mâinile mari şi bătătorite pe lemnul neted al mesei de tribunal, aştepta în tăcere sentinţa. Avea treizeci şi opt de ani şi fusese judecat pentru tâlhărie. Nu era prima dată când era judecat şi acuzat şi nici prima dată când făcea puşcărie. De când sufletul lui a prins viaţă, nu a cunoscut altceva decât mizerie, umilinţă şi durere. Nu ştia ce înseamnă să te bucuri, nu ştia cum e să n-ai sufletul greu. Aceeaşi privire umilă se adâncea în masa pe care mâinile i se frământau tăcut. Hotărârea lui era luată, nu mai avea de aşteptat decât să audă cuvintele. Acestea n-au întârziat să se scurgă, precum o adiere nefastă, de pe buzele judecătoarei: acuzatul este condamnat la opt ani de închisoare cu executare. S-a ridicat încet şi, ieşind din sală, s-a îndreptat cu paşi lenţi, oarecum împăcat cu soarta lui potrivnică, spre toaletă. Două ore mai târziu, a fost găsit atârnând fără viaţă de o grindă. Pentru prima dată, chipul lui imobil avea o oarecare seninătate. Greul numit viaţă i se luase de pe suflet.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s