Interstelar

morningmoon

Într-o dimineaţă, pe când noaptea încă se juca cu ziua şi stelele încă nu se topiseră în lumina lui dătătoare de viaţă, a zărit-o pentru prima dată. Era palidă, frumoasă şi tristă, aşa cum stătea  tăcută pe colţul ei de cer. Se luase cu oftatul şi uitase că trebuie să plece. A rămas pentru o clipă înmărmurit, arzând uimit. Şi-a întins razele blânde spre ea, dar când s-o atingă, i-a simţit căldura şi a păşit, la fel de tăcută, în întunericul de pe cealaltă parte a Pământului. Şi-a ridicat, însă, pentru o clipă, chipul liniştit şi l-a privit. Nu-l văzuse niciodată, dar ştia de la stele că este crai între crai şi că toate erau topite după el. Ba chiar auzise de la nişte perseide, că însăşi Venus, zeiţa, ar fi avut oarecare slăbiciuni. Ea, însă, nu-i zărise niciodată măreţia. Şi-l închipuia, uneori, printre tristeţile ei sau când vreo supernovă îşi împrăştia, extaziată, puzderia, ca pe un falnic şi frumos prinţ care îi poleia, tainic, chipul, făcând-o dorinţă şi leagăn pentru îndrăgostiţi. Asta era soarta ei: să umble tristă, luminată de razele lui pe care doar le simţea şi să dea vise şi doruri pământenilor. Ştia că atunci când se născuse, fusese alungată de el pe partea cealaltă a Pământului. Tunase şi fulgerase, arsese şi ameninţase că nu mai răsare atâta timp cât nu e singur pe cer. El era regele, totul se învârtea în jurul lui. Fără el nu exista viaţă şi nimeni nu avea să-i umbrească strălucirea. Aşa că alungă astrul cel nou şi palid si-l blestemă să stea acolo pe veci şi să răsară numai noaptea, şi numai din lumina lui. Ea se supuse şi de atunci visase fără să vrea şi-şi dorise fără să ştie apropierea lui.

În dimineaţa aceea, când ea uitase să plece şi el îi zărise frumuseţea, totul se schimbă. El ardea nebun de dor, iar ea îşi aştepta pedeapsa pe care credea că o va primi. Nicio stea nu mai îndrăznea să privească spre el, niciun nor nu se mai încumeta să-i spună ei că e frumoasă. Şi s-au plimbat aşa, fiecare pe cerul lui, căutându-se şi temându-se, fiecare cu dorul lui, până în altă dimineaţă, când ea îşi luase inima în dinţi şi stătuse nemişcată, nemaiputând răbda depărtarea. Atunci el venise, mare şi neînchipuit de frumos, arzând mai tare ca niciodată, cuprinzând-o în lumina lui fierbinte, până când, contopiţi, încrustară cerul cu cel mai frumos giuvaer pe care omenirea îl văzuse vreodată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s