Viaţa de după viaţă

caise

– Mă însoţeşte peste tot unde merg, să ştiţi.

– Cine?

– Soţul.

Era subţirică, frumoasă încă, deşi trecută de şaptezeci de ani, îmbrăcată în negru din cap până în picioare. Părul tăiat scurt îi dădea un aer de copil bălai, iar ochii albaştri îi sclipeau când vorbea de el. Rana din sufletul ei supura încă. Îl simţea ca şi când nu plecase de tot, ci stătea undeva, în umbra dintre cer şi pământ – înger pentru ea, cea pe care o lăsase în urmă. Dormea cu el noaptea, în patul mare şi gol, vorbea cu el ziua, când cu voce tare, când în gând. Uneori uita că a plecat şi îl striga. Îşi dădea seama odată ce deschidea gura şi sufletul i se ghemuia mâhnit. Apoi îşi ridica ochii spre cer şi şoptea pustiită:

– Am uitat…

Dar atâta timp cât îl simţea, era bine. Nu ştia şi nici nu voia să se gândească ce se va alege de ea când imaginea lui va păli şi se va trezi în lumea asta în care el nu mai era.

– Bem o cafeluţă şi mergem până la piaţă, să luăm nişte caise de care îţi plac atât de mult. Acum, dimineaţă, cât e răcoare, că dup’aia dă căldura şi nu mai putem ieşi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s