Miracole

untitled

– Eu vreau să am o fetiţă, cred…, spunea prietena mea, pe vremea studenţiei noastre, în care, când şi când, ne speriam că suntem pe cale ori să devenim ruşinea familiei, ori să ajungem pe masa vreunui ginecolog făcător de chiuretaje într-un mediu obscur.

– Eu, un băieţel, răspundeam, visând un copil cam de cinci ani, cu ochi căprui şi păr şaten închis.

Şi am visat aşa până într-o zi, când, întorcându-mă vomitând de la muncă, mi-am luat un test de sarcină de la farmacie. Bineînţeles că aş fi ajuns ruşinea familiei dacă nu ne-ar fi luat cu japca şi nu ne-ar fi organizat la foc automat o nuntă ca-n poveşti. Dar am scăpat basma curată, cu toate că bunica i-a şoptit mamei, după o horă la care, din nefericire, am fost nevoită să particip, că fie-sa e borţoasă. Mama a lăsat ochii în pământ, umilită, şi a răspuns că ştie, apoi s-au privit una pe alta, gândind că aşchia nu sare departe de trunchi, dar bine că au rezolvat situaţia într-un mod onorabil.

***

– Să facem chetă, să-i dăm ăsteia, că prea urlă de zici c-o omoară cineva, a zis una dintre născătoarele silenţioase. „Asta”, evident, eram eu. Nu că n-aş fi vrut să tac sau zbierătul meu să înregistreze un nivel mai scăzut de decibeli, dar puteam? Şi-am ţinut-o aşa de pe la cinci dimineaţa până la trei fără un sfert, cu o mică întrerupere pe la orele prânzului, când, disperată şi asurzită, moaşa m-a condus pe masa de naşteri, unde am poposit timp de maxim trei minute, trebuind să eliberez locul pentru o fătucă speriată, ce chiţăia scurt şi mergea crăcănată şi lăsată pe spate să nu scape copilul, care scosese deja capul cât să-i fie zărit de moaşa vigilentă.

Urletele mele au încetat în secunda în care am auzit cel mai minunat sunet din lume: un orăcăit răguşit, care a intrat direct în sufletul meu şi s-a aşezat acolo pentru totdeauna.

– O poezie de copil, zicea doctoriţa, nu-i tumefiat şi uite ce culoare frumoasă are!

În orele care au urmat, m-am gândit că trebuie să fi fost un vis. Apoi, dimineaţa următoare la ora şase, după ce, în prealabil, ne-am luat temperatura şi ne-am încolonat pentru toaletare, am ţinut în braţe micul miracol, cu lacrimi în ochi de mulţumire că n-a fost vis.

Azi se fac paisprezece ani de atunci. Paisprezece! Şi iar mi se pare că visez. Dar ştiu că nu e vis şi-i mulţumesc lui Doamne-Doamne pentru fiecare zi în care am fost cu poezia netumefiată, pentru fiecare zi în care copilul meu cel mare şi prietenul meu cel mai bun mi-a luminat sufletul. Îi doresc tot ce nu încape în cuvintele astea sărace şi mult pe deasupra. La mulţi ani, viaţa mea!

***

– Uite, aici erai tu în burtă la mami, i-am spus, arătându-i o poză cu mine gravidă, cam pe când avea trei ani.

– Mami, altă dată să nu mă mai manânci, mi-a spus următoarea dată când ne-am uitat la aceeaşi poză.

Apoi am avut discuţia aia despre „de unde vin copiii”, că trebuia să-i explic că n-a ajuns în burta mea prin mâncare. Nu, nu vine barza (Doamne fereşte!). Tati se duce în Ţara Seminţelor – un loc numai de taţi ştiut – şi ia de acolo o sămânţă, pe care o aduce acasă şi i-o dă lui mami. Mami nu înghite sămânţa cu apă, ca pe pastile, cum s-ar putea crede, ci o introduce în burtică prin buric (na!), apoi ea (sămânţa) creşte acolo, hrănindu-se cu ce papă mami, până se transformă în copil şi iese afară. Cum iese afară? Mami se duce la doctor, care scoate bebeluşul prin metode numai de el ştiute. De unde ştie tati să ia sămânţa care trebuie, şi nu pe Bogdănel, de exemplu? Pentru că sămânţa are ochii verzi? Da, evident.

– Te iubesc, mami!

– Şi eu te iubesc, Pupu!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s