Limite

1639400-1680x1050-[DesktopNexus.com]

Să te laşi de fumat nu e atât de uşor precum pare. Pentru mine a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată. Lucruleţe, mai degrabă, că nu mă refer la chestiuni de viaţă şi de moarte. Deşi… Oricum, a trebuit să-mi cam forţez limitele.

În lunga mea viaţă de fumătoare (aproximativ 18 ani), m-am lăsat de fumat de vreo două ori şi-un pic. De două ori, însărcinată fiind, m-am lăsat forţat, pentru că nu suportam nici fumul de ţigară, nici mirosul de cafea, iar frigiderul era cel mai mare duşman al meu. Ce are frigiderul cu lăsatul de fumat?! Nimic, doar ziceam. Frigiderul, atunci când eşti borţoşică, pute. Cred că pute şi în mod normal, dar nu în halul ăla. Trecând peste trauma lăsată de electrocasnica mai sus menţionată în sufletul meu, revenim la fumat. După ce am terminat cu născutul şi alăptatul, adică după aproximativ un an şi aproape jumate în ambele cazuri, m-am reapucat în cel mai natural mod, de parcă nici nu mă lăsasem. Şi, dacă stau să mă gândesc, nici nu mă lăsasem conştientă că trebuie să mă las, ci forţată de împrejurări. Adoram să fumez. Ador şi acum, dar, scăpată de sub robia dependenţei, nu ştiu dacă m-aş mai întoarce la acele timpuri în care aşteptam, în permanenţă, următoarea ţigară. Mă simt liberă şi nu mai am coşmaruri de genul: „vai de mine, trebuie să merg cu trenul până la Cluj şi ăştia au interzis fumatul în tren, pesemne c-o să mor până acolo”.

Adevărul e că fumam mult şi continuu. În facultate, în sesiuni, fumam ţigară de la ţigară. Apoi, am avut două locuri de muncă unde fumam în birou. Ceaţă totală, la un moment dat eram patru care fumam în acelaşi birou. Sunt convinsă că puţeam ca o scrumiera ambulantă, dar îmi păsa?

Am mai avut o tentativă când am conştientizat că în biroul ăla se fumează prea mult. Că eu fumez prea mult. Că ce, eu nu-s în stare să mă las? Am fost, pentru două săptămâni.

Apoi, după ce l-am născut pe cel mic şi m-am reapucat mai abitir ca înainte, fi-miu ăl mare, care avea nouă ani pe vremea aia, mi-a spus că nu vrea să mor, că prea fumez mult. În ziua următoare – era într-o vineri, 12 februarie 2010 – m-am dus la farmacie, mi-am luat plasturi şi asta a fost tot. Vreo săptămână am făcut curăţenie încontinuu, ca să-mi ocup timpul. Vreo două luni am fost isterică şi irascibilă. Apoi totul s-a liniştit. Am avut, în tot acest timp, un pachet cu câteva ţigări în casă, drept suport moral în caz de recidivă în miez de noapte, dar n-a fost cazul. Motivaţia exista şi era puternică. La sfârşitul lui aprilie, m-am dus la un chef şi, spre disperarea tuturor celor care mă cunoşteau şi ştiau că m-am lăsat, am fumat. Toată lumea spunea că m-am chinuit degeaba, dar eu eram convinsă că ba nu. Şi aşa a şi fost: ba nu. Uneori simt nevoia să fumez, uneori mi-e dor să fumez, uneori chiar mai fumez câte o ţigară, dar dependenţa a dispărut, iar eu sunt liberă. Nu mai am ţigări în casă – ca în orice dependenţă, riscul de recidivă există, dar nici nu sunt ca alţii, care, lăsându-se de fumat, au devenit lupi moralişti.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s