Dumnezeu nu mănâncă mere

Atunci cine? Atunci cine? Adam şi Eva. Pe lume nu exista altcineva pe vremea aia, decât Dumnezeu, Adam şi Eva, iar din pom lipseau mere. Dumnezeu nu mănâncă mere! Noroc că e iarnă şi mi-am putut ascunde râsul în fular. Nu e frumos să râzi la o înmormântare, oricât de chinuitor de lungă şi lipsită de emoţie ar fi. Până la aflarea adevărului absolut cum că Dumnezeu nu mănâncă mere, am mai avut câteva zâmbete de ascuns şi m-am surprins de mai multe ori cu sprâncenele ridicate a mirare. Mai ales atunci când popa ne-a citit Psalmul 127, care, ne-a explicat tot el înainte de a-i face un lung comentariu literar, este foarte important mai ales prin faptul că se citeşte între logodnă şi cununie. WTF?! Last time I checked, I was at a funeral. A lu’ unchiu’, frate cu tata. Aşa şi era, m-am prins la un moment dat că omul a luat-o pe la Ploieşti ca să aibă temelia gata pentru a clădi frumos pe ea necrologul. Aşa cum spune Psalmul 127, familia este baza, iar cel pentru care ne-am adunat azi, aici, să-l conducem pe ultimul drum, a fost un tată iubitor şi un soţ devotat. M-am uitat, şocată, la văr’-miu. Să înţeleg că l-ai iertat pentru că v-a futut viaţa la toţi? Acum, că-i mort, verde-albăstrui şi mi se pare că tot deschide ochii de n-o să mai dorm minim câteva nopţi, i s-au şters cu guma de şters a păcatelor toate? În ochii lui văr’-miu jucau două lacrimi babane de indignare. Am crezut că o să facă stânga în mare grabă spre ieşire sau că o să-l scuipe pe popă între ochi. Dar şi-a înghiţit nodul din gât şi a stat cuminte, în timp ce nevastă-sa l-a luat uşor de mână. Aha, deci ea scrisese necrologul. Doar nu era să scrie că nenorocitul îşi punea copiii să se dezbrace, când se îmbăta, şi-i dădea afară din casă, pe scara blocului, că nu erau cuminţi. Sau că văr’-miu a fost nevoit să-l scoată în bătaie din bucătărie, unde îi îndesa cu sete pumni lu’ mă-sa. Nu ar fi fost frumos faţă de toată lumea adunată, nu s-ar fi căzut. Sunt curioasă ce s-ar fi întâmplat dacă văr’miu n-ar fi avut nevastă, dar, din păcate, n-o să aflu niciodată. Solemna adunare era pătrunsă: lacrimi curgeau şiroaie, se auzeau muci suflaţi cu deznădejde în batiste, suspine mai mult sau mai puţin stăpânite se ridicau spre tavan. Până şi mamei mele i se zguduia paltonul pe ea de plâns: „mi-am adus aminte de taică-tău…”. Cum? De ce? Că, prin cine ştie ce dileală genetică, a fost frate cu ăsta?! Ce-aveţi, frate? Voi l-aţi cunoscut pe omul ăsta? Aţi fost atât de apropiaţi că nu mai puteţi trăi fără el acum? Bineînţeles că nu, toţi ştim că a fost un neom, dar preotul ăsta a vorbit atât de bine. Şi, îmi permit să adaug, au avut şi o piesă nouă. Una pe care, deşi n-am frecventat precum babele de faţă zeci de înmormântări, n-am mai auzit-o. A capella, trei voci aproape dumnezeieşti (fapt care m-a făcut să înţeleg şi rolul celui de-al doilea popă, ce s-a desprins brusc din umbra în care stătuse până atunci, ca un ninja silenţios), note muzicale, interpretare gâtuită de emoţie şi înălţată de evlavie, elemente de blues şi un pic de jazz… o minunăţie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s