Portret de familie

Tata avea patru fraţi şi două surori. El era al treilea născut şi era preferatul maică-sii şi cred că şi al soră-sii celei mari. Aia mică, Maria, a murit când avea patru ani, din senin. Într-o bună zi s-a gândit să moară şi a murit, fără să ştie nimeni de ce. Nu fusese bolnavă şi nu dăduse niciun alt semn. După ea, s-au oprit din făcut copii.

Nu ştiu dacă tata a fost preferatul de la bun început sau dacă a devenit pe parcurs, dar nu e greu de înţeles de ce. Ca şi copil a fost slăbănog, oacheş şi relativ cuminte. Nu era vina lui că îl trimiteau cu animalele la păscut şi el adormea, iar când se trezea, ia capra (sau oaia?) (sau vaca?) de unde nu-i, sau că fraţii lui furau vin din beci şi lui, după două guri, îi străluceau ochii mai ceva ca farul din Alexandria, dându-i pe toţi de gol, sau că dinţii calului lu’ nu-ştiu-care din sat se tot înfigeau în dosul lui din simplul motiv că animalul nu-l plăcea, iar faptul că se tot nimerea în preajma lui era, desigur, pură întâmplare. Însă el era singurul care o ajuta pe mămică-sa la treburile casnice fără să i se ceară şi era blând şi bun ca o fată. Ceilalţi – nişte golani.

Fratele mai mare al tatei a murit acum câţiva ani. S-a dovedit a-şi fi depăşit apucăturile golăneşti şi a trăit o viaţă relativ liniştită, cu o nevastă rea şi avară, care căuta comori în soba bunicii de câte ori mergea acolo şi care a murit înaintea lui. A murit şi el după ce şi-a băut singurătăţile.

Doi dintre fraţi au fost răi cu nevestele lor, femei simple şi supuse, au fost răi cu copiii lor şi, nu în ultimul rând, au fost răi cu ei înşişi. Unul a murit de băutură şi inimă rea, după ce fiu-său s-a zdrobit într-o prăpastie pe când avea vreo şaptesprezece ani, iar celălalt încă mai trăieşte şi îşi chinuie nevasta, amintindu-i de câteva ori pe zi că-i urâtă şi proastă.

Al patrulea frate în ordinea naşterii a murit acum două zile. N-a fost nici el un om bun, dar scriu despre asta pentru că tata îl iubea. Îşi iubea toţi fraţii, desigur, şi de multe ori le spunea că nu e bine ce fac, dar ei îi răspundeau că el a avut noroc că şi-a găsit nevastă bună şi-şi vedeau, mai departe, de treabă. Fratele al patrulea a murit într-un azil, unde a fost dus de fiii lui care, practic, s-au crescut singuri. Mătuşă-mea şi-a luat tălpăşiţa la un moment dat, când bătăile nu mai conteneau. Şi-a lăsat copiii acolo, erau prea mari ca să mai aibă nevoie de o mamă.

Culmea este că, deşi ştiu toate astea şi mult mai multe care nu pot fi înşirate aici, îmi amintesc de ei cu oarecare drag. O fi imaginea falsă pe care mi-au inoculat-o ai mei despre lume şi viaţă, or fi nostalgii de-ale copilăriei, în care toţi unchii şi mătuşile mele stăteau în jurul unei mese mari şi râdeau, şi povesteau, şi nimic nu lăsa să se întrezărească drama fiecăruia, nu ştiu. Dar prefer să-mi amintesc râsul lui tanti Irina când mi-am aşezat fundul direct în castronul cu spumă de frăguţe, sau cum tanti Rodica îşi legăna copilul cel mic, pe care îl botezase, romantic, Romeo şi era frumoasă ca o icoană, sau cum nea’ Ştefan mormăia, în felul lui mucalit, câte o glumă care stârnea râsul mai ceva decât dacă ar fi fost cel mai bun comediant din lume, sau cum nea’ Temistocle (al cărui nume îl pronunţam cu mândrie, când eram mică, ca pe cel mai greu de pronunţat cuvânt) îşi ţuguia buzele şi scotea triluri de privighetoare (credeam eu) spre deliciul şi amuzamentul tuturor verişorilor, care stăteam înşiraţi ca la spectacol, cu ochii mari şi atenţi, doar-doar îi ghicim secretul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s