A florilor

Îşi puse fără nicio tragere de inimă cele câteva haine bune pe care le avea în geamantanul mare pe care maică-sa îl dăduse jos din pod, îl ştersese bine de praf şi i-l pusese lângă pat. Ai ei aranjaseră să plece la oraş, să înveţe meserie în fabrică, să găsească un băiat bun şi să se mărite, că deja trecuse de douăzeci de ani şi cu cât îmbătrânea, cu atât n-o mai lua nimeni. Ea acceptase placid, aşa cum accepta tot ce i se impunea. Nu era niciodată întrebată, iar ea nu era obişnuită să spună ce vrea. Sau că vrea ceva. Ar fi vrut, totuşi, să îşi continue şcoala, să înveţe un alt fel de meserie, nu aceea de a fi o femeie aproape bărbat într-o fabrică, dar nu fusese crescută să-şi spună părerile, aşa că le ţinea pentru ea. Oftă tăcut şi vârî cu grijă, sub hainele împăturite şi aranjate frumos în geamantan, singura carte pe care o avea şi pe care o ţinea ascunsă ca să nu dea motive de discuţii. I-o dăduse învăţătorul din sat, odată, când o văzuse uitându-se cu o curiozitate plină de respect în biblioteca lui, după ce îi ajutase nevesti-sii să brodeze nişte ţesături. O citise pe nerăsuflate şi în mare taină sus, în vârful dealului, la umbra copacului ce sălăşluia stingher, iar când vru să o înapoieze, învăţătorul o întrebase dacă i-a plăcut. Văzându-i însufleţirea din ochi înainte ca de pe buze să-i iasă vreun cuvânt, îi spuse „păstreaz-o, e prima ta carte”. Apoi îi dădu alta, şi alta, şi alta, iar fata le citea împreună cu bătrânul copac din vârful dealului şi le ducea înapoi cu aceeaşi privire însufleţită, aşteptând-o, fără să o ceară, pe următoarea. Ştia că n-ar fi înţeles nimeni de ce ar vrea cineva să citească din cărţi, când ar putea învăţa practic atâtea lucruri cu adevărat folositoare. Erau şi poveştile frumoase, dar nu foloseau în viaţă.

Închise încet cele două clapete ale geamantanului, îl luă de toartă şi se îndreptă târându-l după ea mai mult de mare ce era decât de greu, spre curtea unde toţi ai ei, aliniaţi ca la paradă, aşteptau marea plecare la oraş. Îşi îmbrăţişă mama şi fratele mai mic, le spuse scurt „rămâneţi cu bine” şi porni însoţită de tată spre gară.

Odată urcată în trenul ce nu stătea mai mult de un minut în gara prăfuită, aruncă o privire uimită spre sat. Era prima dată când pleca undeva. Toată viaţa ei şi-o petrecuse acolo, între dealurile pe care le ştia ca-n palmă. O strângere mică de inimă o făcu să se încrunte. „O să fie bine, Ană”, îl auzi pe taică-său zicând încet, ca pentru el. Se miră, pentru că nu-l mai văzuse vreodată pe tatăl ei să aline pe cineva şi nici nu se gândise că acest om mare cât un munte ar fi capabil de aşa ceva. Cu toate astea, vorbele lui aproape neauzite îi mai liniştiră sufletul. Nu fusese niciodată extrem de fericită, se simţise mai degrabă un pic ciudat printre ai ei, dar măcar ştia că are locul ei aici. Acum, că se dezrădăcina, necunoscutul spre care se îndrepta începuse să capete proporţii neînţelese. Nu-şi închipuia ce viitor ar putea avea, cum ar putea să se descurce cu o meserie care nu era pentru ea sau cu vreun băiat care ar putea-o lua de nevastă. Ştia că ăsta e mersul lucrurilor, însă şi-ar fi dorit ca lucrurile să meargă altfel pentru ea. Auzise că sunt locuri de muncă unde o femeie s-ar simţi mai bine decât printre fiare şi utilaje. Locuri de muncă curate, luminoase, nu cum văzuse ea odată, la televizorul primarului pe care se dusese tot satul, pe rând, să-l vadă ca pe o minunăţie pogorâtă din ceruri, o hală de uzină în care femei negricioase, probabil din cauza întunericului, zâmbeau cu dinţi albi printre strunguri, menghine şi poduri rulante, în zgomot de ciocănituri metalice.

Coborâră din tren în zarva oraşului şi a gării din care plecau şi în care soseau trenuri multe, printre oameni necunoscuţi care vorbeau tare, se îmbrăţişau, unii chiar fluturau batiste albe ca în romanele ei şi încercă să-şi stăpânească impulsul de a fugi şi a se ascunde. Răsuflă abia când ieşiră din gară şi se îndreptară, pe străzi mai largi sau mai înguste, circulate de maşini mici şi autobuze şi mărginite de trotuare pe care umblau oameni grăbiţi ce păreau să nu se vadă unii pe alţii, spre casa femeii ce urma să o găzduiască până îşi va face un rost al ei. Femeia o primi cu braţele deschise şi râs pe toată faţa, sătulă, pesemne, de singurătatea văduviei. Îşi lăsă geamantanul în odaia mică ce avea să fie a ei şi, după ce serviră într-o cămăruţă ceva mai mare dulceaţă de cireşe amare şi apă rece de la robinet, o luară încet spre fabrica unde urma să înceapă lucrul chiar de a doua zi. Nu era departe, două străduţe mai încolo, la dreapta. Se uită lung la poarta mare, dublă, închisă acum, ce arăta ca o gură mare cu dinţi de fier şi se gândi că de a doua zi încolo, timp de cine ştie câtă vreme, poarta aia o va înghiţi în fiecare zi şi o va scuipa înapoi după opt ore de detenţie.

Se întoarseră tăcuţi la casa gazdei, îşi luară rămas bun mai mult din priviri decât din vorbe, apoi fata se duse în camera ei şi începu să-şi rânduiască hainele în dulapul ce mirosea puternic a naftalină.

***

Se obişnui repede cu negreala şi zgomotul metalic al fabricii şi învăţă tot repede, însă fără nicio tragere de inimă, să manevreze un pod rulant. Se împrieteni în scurt timp cu două fete cam de vârsta ei, cu care se întâlnea când îşi lua masa de la ora zece şi, uneori, duminica, la câte o plimbare şi o prăjitură la cofetăria din centru. Erau guralive şi roşii în obraji şi o luară sub aripa lor ocrotitoare când o văzură palidă şi pierdută în uşa cantinei, unde se strângeau muncitorii la ora zece fix a fiecărei zile să-şi mănânce ce avea fiecare prin traistă. Aşa era regula, iar dacă nu te duceai să mănânci atunci, rămâneai toată ziua nemâncat. Ei nu îi era prea foame la ora aceea, dar sperase că ar putea avea puţină linişte afară din secţia zgomotoasă în care lucra. Se înşelase, evident, pentru că sala de mese vuia de glasurile a vreo două sute de oameni, majoritatea bărbaţi, şi de mirosurile a vreo două sute de pachete aduse de acasă. Se bucură, însă, când fetele veniră spre ea şi o luară la masa lor, punându-i o sută de întrebări. Măcar nu se mai simţea ca cineva picat din altă lume.

Zilele se scurgeau toate la fel. Dimineaţa se trezea devreme, parcurgea cele două străduţe dorindu-şi să fi fost mai multe ca să aibă timp să-şi umple gândurile cu aerul proaspăt al dimineţii, muncea trei ore în zdrăngăneala apocaliptică a fiarelor, asculta sporovăiala prietenelor ei timp de o jumătate de oră, apoi continua, pentru încă patru ore şi jumătate să manevreze podul rulant, de parcă asta făcuse toată viaţa. La orele trei ale după-amiezei pornea spre casă şi, după ce servea masa împreună cu tanti Vetuţa, gazda, îi ajuta femeii la treburile casei. Seara se retrăgea în cămăruţa ei şi citea. Din primele lefuri îşi mai luase câteva cărţi pe care le citea tot în mare taină, aşa cum se obişnuise.

Într-o zi, Getuţa, una dintre fete, le spuse entuziasmată că în secţia ei venise un băiat nou, frumos, înalt şi îl căută din priviri, prin marea de oameni, ca să-l şi arate. Nu-l găsi, însă le explică celor două, dar mai ales Didinei, căreia ştia ea cum îi fug ochii după bărbaţi, că este al ei. Didina încercase să o contrazică, însă Getuţa îi aruncase priviri de foc, amuţind-o pe loc. Ana zâmbise în sinea ei şi puţin în realitate, gândindu-se ce noroc au fetele astea că au un scop atât de banal în viaţă. Sau, mai degrabă, că ştiau ce scop au, pentru că ea nu şi-l găsise încă şi ştia că acest lucru nu e cum trebuie. Se trezise brusc din gânduri când Getuţa decretase veselă că „trebuie să-i găsim şi lu’ Anuţa un băiat, aşa, cuminte şi visător ca ea”, apoi râseră amândouă cu subînţeles. Ana nu prea înţelese subînţelesul, dar râse şi ea, în timp ce privirile i se întâlniră cu doi ochi căprui şi necunoscuţi ce o priveau din partea cealaltă a cantinei. Rămase puţin suspendată, ţintuită, neştiind cum să se desprindă din privirea necunoscutului, apoi îşi plecase genele şi se făcuse roşie ca focul, în strigătele stridente ale Didinei: „Ană, ţi-e rău?”. Nu-i era rău, deşi ameţise puţin. Îşi revenise repede şi încercase să nu se mai uite într-acolo, dar privirea tânărului o atrăgea ca un magnet. Inima începuse să-i bată ca şi când ar fi suit un deal şi capul începuse să-i vâjâie sub privirile îngrijorate ale prietenelor ei care întrebau ca două mori stricate ce are, ce are, de parcă ea ştia. Încercă să se liniştească, măcar de ochii lumii. Când privi, în sfârşit, spre capătul celălalt al sălii de mese, găsi locul gol. Răsuflă uşurată, îşi strânse masa şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre podul ei rulant. Puţină monotonie i-ar prinde bine, gândi. Dar când să iasă pe uşă, dădu nas în nas cu ochii ce o făcuseră să se zăpăcească. Încercă să-l ocolească, când ochii prinseră glas şi întrebară fără nicio introducere „secţia doi sau trei?”. Îl privi mirată, şi îi răspunse fără glas „doi”. „Te aştept la trei, la poartă”.

În orele care urmară ticluise planuri de evadare. Se gândi, chiar, la un moment dat, să mimeze un leşin pentru a fi trimisă acasă. Dar când era pe punctul de a se lungi pe podeaua neagră a fabricii, se gândi că sigur ar duce-o la dispensar şi şi-ar da toată lumea seama că e o impostoare, aşa că rămase în picioare şi începu să spere că, în îmbulzeala care era la poartă la ora trei, nu va fi văzută.

N-a fost să fie aşa, pentru că Getuţa începuse să vorbească repede şi să se agite când îl văzu pe tânăr stând de partea cealaltă a porţii: „el e, el e, băiatul cel nou de care v-am spus, trebuie să mergem să vorbim cu el”. Încercase să se îndepărteze uşor de ele, ca şi când s-ar fi pierdut în mulţime, însă Didina o apucă de braţ şi o trase spre ea: „huliganii ăstia te iau pe sus, nu alta”. Getuţa se introduse cu chicoteli şi gesticulări în viaţa tânărului, prezentându-le după vreo cinci minute de vorbit nevrute şi pe prietenele ei. Apoi îl informă că ele merg la un suc, aici, la cofetăria din colţ (deşi, de obicei, o frecventează pe cea din oraş care e muuult mai selectă) şi îl întrebă dacă nu ar vrea să le însoţească, că părea cam al nimănui şi ştia ea cât de singur te poţi simţi, uneori, într-un loc nou. Constantin, pentru că aşa se numea tânărul cu ochi magnetici, o privi pe Ana şi acceptă invitaţia Getuţei, astfel că petrecură o oră plină de priviri ce încercau să fie ţinute sub control, pălăvrăgeală chicotitoare şi prăjituri înfulecate cu delicateţe sau lăsate în farfurie, la cofetăria nu prea selectă din colţ.

Se despărţiră un ceas mai târziu în faţa cofetăriei, luând-o fiecare pe drumul lui. Ana răsuflă pentru a mai multa oară pe ziua aceea uşurată că scăpase vie şi merse cu paşi lenţi spre casă. În timp ce toate privirile schimbate i se derulau în neştire prin minte, observă târziu că cineva mergea lângă ea, în acelaşi pas. Tresări şi privi spre Constantin care zâmbea amuzat: „era să scapi”. O conduse până în faţa casei fără să schimbe vreo vorbă, iar la despărţire îi spuse firesc „pe mâine”.

Ana adormi târziu în acea noapte, îngrozită. Nu putea să i se întâmple aşa ceva, sigur crezuse că-i proastă, cum să facă să dispară de pe faţa pământului? Însă zilele care urmară o mai liniştiră, obişnuindu-se să fie aşteptată după colţul primei străduţe şi însoţită în linişte până acasă.

***

Într-o zi, în timp ce păşeau alături, Constantin o întrebă din senin: „tu nu vorbeşti niciodată?”. Ana dădu din cap că „ba da” şi de atunci el o întreba din când în când câte ceva, iar ea îi răspundea scurt, mirându-se cum toate cuvinte păreau să fi dispărut de pe lume. În altă zi, în loc de obişnuitul „pe mâine”, el se aplecă spre ea şi o sărută. La fel şi în zilele următoare. Ea răspundea sărutărilor lui la fel de scurt cum îi răspundea şi la întrebări, de teamă, îi explicase într-o zi când buzele lui poposiseră pe ale ei nepărând să mai plece vreodată, să nu îi vadă tanti Vetuţa.

Trecuseră cam trei luni de când privirile lor se întâlniseră pentru prima dată, iar Constantin începuse să-i spună că o doreşte şi că ar lua-o de nevastă. Ana îi împărtăşea dorinţa, deşi nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi putut face în privinţa asta, pe de o parte din lipsă de experienţă, iar pe de altă parte din bănuiala că ar trebui să fie căsătoriţi pentru a-şi consuma relaţia, doar aşa fusese învăţată. Nu înţelegea, totuşi, de ce îi spusese maică-sa, în singura discuţie pe această temă pe care o purtaseră când Maricica lu’ Costache rămăsese gravidă cu Ghiţă Dumitrescu, că femeile trebuie să se dea bărbaţilor lor ca să-şi facă datoria de neveste şi că nu pricepea de ce Maricica se dăduse lui Ghiţă fără să fie nevoită. Ea nu era nevoită şi nici măritată cu Constantin şi totuşi simţea că i s-ar fi dat pe de-a-ntregul dacă ar fi ştiut cum.

Apoi, într-o luni, pe când el o săruta de rămas bun, ea nu se mai grăbi. „Nu-ţi mai e teamă că ne vede tanti Vetuţa?”. „Nu e acasă”, răspunse Ana continuând să-l sărute. „Poate vine şi ne găseşte sărutându-ne în poartă”, spuse el, tot printre sărutări. „E plecată la băi toată săptămâna”, şopti fata. Atunci el se opri şi, privind-o în adâncul ochilor, o întrebă serios: „Şi nu crezi că ar fi mai bine să intrăm în casă?”.

Se iubiră pe îndelete toată săptămâna. Întâi cu sfială, sub plapumă şi cu draperiile trase, apoi cu trupurile scăldate în lumina apusului de august ce se strecura printre crengile copacului din faţa geamului, iar mai la urmă fără să le pese în ce încăpere a casei se aflau. El nu mai plecase în săptămâna aceea în camera lui de cămin unde locuia, iar ea fusese fericită că rămăsese fără să-i ceară. Dimineaţa mergeau la fabrică cu grijă, să nu-şi dea seama cineva de ceea ce se întâmpla în căsuţa Vetuţei, în lipsa ei. El pleca cu un sfert de ceas mai repede ca ea, schimba câteva vorbe cu Getuţa care îşi făcuse programul astfel încât să se întâlnească ca din întâmplare cu el pe drum, iar după-amiaza, la întoarcere, o aştepta la acelaşi colţ de stradă ca întotdeauna şi mergeau împreună spre casă. Se despărţeau, însă, în faţa porţii, dar numai pentru ca el să ocolească şirul de case şi să sară gardul în curtea din spate, unde îl aştepta geamul bucătăriei larg deschis, să poată intra.

Reîntoarcerea Vetuţei destrămă vraja, iar ei se întoarseră la sărutările scurte din faţa porţii. Constantin continua să-i spună că ar lua-o de nevastă, iar ea începu să viseze la o viaţă în care se puteau iubi fără să se ascundă. Într-o zi, Ana îi spuse că pleacă în concediu, acasă, o săptămână şi îl întrebă dacă nu vrea să vină şi el într-o zi, să-i cunoască părinţii. Constantin îi spuse că se gândeşte, apoi păru că încearcă să o evite. Săptămâna de concediu trecu, iar Ana se întoarse în oraş fără ca iubitul ei să-i fi cunoscut părinţii.

Într-o zi, Constantin o anunţă că şi-a găsit altceva de lucru, mai bănos, în cealaltă parte a oraşului. Se vedeau din ce în ce mai rar, cam o dată pe săptămână, când îl găsea aşteptând-o la colţul lor de stradă. Se scurse cam o lună şi jumătate de când tanti Vetuţa fusese plecată la băi, când Anei i se făcu rău într-o dimineaţă, la fabrică. Se duse degrabă la dispensar, iar doctoriţa îi spuse sec, după ce o consultase şi îi pusese mai multe întrebări stânjenitoare, că e gravidă. Ieşi de acolo mai albă la faţă decât era când intrase, nevenindu-i să creadă că e vorba despre ea. Îşi dădu cu apă rece pe faţă, de parcă ar fi putut să alunge în felul acela vestea pe care tocmai o primise şi pe care nu o prea înţelegea, apoi îşi reluă lucrul, absentă. Nu se gândise nici o secundă că… nici măcar nu făcuse legătura între… ar fi vrut să se fi gândit… , îi alergau prin cap gânduri neterminate. Se gândi apoi la Constantin şi la cum se distanţase el în ultima perioadă, de parcă nici nu mai era cel cu care se iubise şi care mersese lângă ea atâta timp, însoţindu-i tăcerea. Pusese totul pe seama faptului că nu mai avea timp ca înainte, acum că lucra în ture, însă undeva, în sinea ei, ştia că adevărul era altul. Se gândi, apoi, cum va primi el vestea. Sau dacă trebuia să-i spună, poate era mai bine să nu… Ştia că în săptămâna aceea lucra în tura de zi, poate ar fi putut să se ducă direct de la serviciu, repede, până la el, la cămin, unde locuia şi să-i spună. Poate el ar şti ce e de făcut, poate o va lua de nevastă înainte să se vadă. Alungă gândul care îi şoptea chinuitor că el nu voia, într-adevăr, să o ia de nevastă, de vreme ce nu venise să-i cunoască părinţii. Alungă mai multe gânduri care i se învârteau haotic în cap, iar la ora trei se grăbi să plece înainte ca Getuţa şi Didina să o vadă. Aşa putea merge direct la el, în loc să ocolească prefăcându-se că merge spre casa ei.

Ajunse la căminul de nefamilişti şi îşi făcu curaj să-i spună portarului că îl caută pe Constantin. Nu ştiu să-i spună Constantin şi mai cum şi o izbi faptul că nu-i cunoştea numele de familie. Îl descrise cum putu mai bine, iar portarul, confuz, strigă la câţiva bărbaţi tineri care ieşeau din cămin, întrebându-i care e, bre, Constantin? Aceştia îşi dădură cu părerea că singurul Constantin care avea pretenţia să i se spună Constantin şi nu Costică, Costel, Tinu, Titi sau cine mai ştie cum, era Constantin Preda şi era plecat acasă toată săptămâna, că primise vorbă de la nevastă-sa cum că trebuia să se interneze cu ăla micu la spital şi nu avea cine sta cu ăla mare, care nu era chiar aşa mare, ci avea numa’ vreo trei-patru ani. Ana simţi că leşină, însă apucă să bâiguie că sigur era o greşeală, Constantin pe care îl căuta ea nu era însurat. Atunci era simplu, îi spuseră bărbaţii, în afară de acel Constantin, mai erau doar trei în căminul ăla: unul era aici, printre ei, altul era trecut de patruzeci, poate chiar patruzeci şi cinci de ani, iar celălalt era blond ca spicul grâului. Care dintre ei ar putea fi, din moment ce ea spusese clar că al ei are cam douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, e înalt, brunet şi are ochii căprui şi luminoşi?

***

Agoniză toată noaptea, neştiind ce o doare mai tare: embrionul din ea sau bărbatul în care crezuse orbeşte. Un nod mare de lacrimi i se oprise în gât, însă nu reuşi să-l plângă. Dimineaţa se duse la fabrică, îl căută pe maistru şi îi spuse că taică-său e bolnav şi trebuie să-şi ia concediu. Minţise, însă nu se simţea în stare să îndure orele nesfârşite în care gândurile i s-ar fi adunat şi i s-ar fi spulberat de mii de ori sub privirile atâtor oameni. Se hotărâse să se ducă acasă, măcar o săptămână, să se urce în vârful dealului şi să-şi caute cuvintele şi curajul cu care să le arunce alor ei ruşinea în faţă, apoi să se lase pe mâna lor. Sigur vor şti ce-i de făcut, mereu aranjau ca lucrurile să iasă bine.

Se întoarse la casa gazdei, îşi adună câteva lucruri într-o geantă mică, scrise un bilet pentru tanti Vetuţa care era plecată la piaţă sau la vreo vecină şi se îndreptă spre gară. Nu ştia la ce ora avea tren, însă avea de gând să aştepte în gară. Nu ar fi putut răspunde interogatoriului femeii despre cum de pleacă aşa, miercuri dimineaţa, în concediu, s-a întâmplat ceva acasă? N-ar fi ştiut ce să-i spună şi, probabil, s-ar fi dat de gol. Privi spre panoul mare care afişa trenurile şi se grăbi spre casa de bilete. Un tren pleca în cinci minute de la linia patru. În două ore avea să fie acasă.

Mamă-sa o privi mirată: „ce-i, Ană, eşti beteagă?”. Îi răspunse că nu, doar o trimiseră în concediu că aşa era planificat, dar uitase ea. „Bine ai venit, atunci. Mătuşă-ta Maria e în bucătăria de vară, mergi de-i dă bună ziua.”

Mătuşă-sa Maria locuia la Braşov şi era văduvă. Uneori, vara sau toamna, venea la ei să-şi facă plinul cu aer curat, cum spunea ea. Era soră cu taică-său, dar era mult mai în vârstă ca acesta. Anei îi plăcea de mătusă-sa Maria, deşi nu o văzuse prea des. Era o femeie dintr-o bucată, slobodă la gură, dar de încredere. Ştia asta pentru că, pe când avea şaisprezece ani, mătusă-sa o prinsese la poartă, în umbra nopţii, cu băiatul din vecini. Rămăsese fără apă peste noapte şi ieşise să ia de la fântână. Se făcuse că nu-i vede, însă a doua zi i-a spus tainic: „ai grijă, mămică, cu băieţii ăştia”. Atât. Ai ei n-au aflat niciodată, ştia sigur, pentru că dacă ar fi aflat, ar fi fost vai şi amar de ea. Anei însă, i-a fost atât de ruşine, că n-a mai stat în poartă sau în altă parte cu nici un băiat până la Constantin.

Intră în bucătăria de vară şi o găsi pe mătuşa Maria jumulind o raţă. Deşi era aproape octombrie, vremea era blândă. Se ridică, greoaie, de pe scaun şi veni spre ea cu braţele larg deschise. „Nu prea mănânci la oraş, mămică? Ce eşti aşa palidă?”, apoi o pupă zgomotos pe amândoi obrajii. Anei îi mai veni inima la loc. Femeia asta mare avea darul de a-i înveseli pe toţi, iar ea avea mare nevoie de aşa ceva. O întrebă cum e acolo, cum e fabrica, cum e gazda, dacă are prieteni şi câte şi mai câte. Îi răspunse deschis şi sincer la toate întrebările, pentru că erau puse la fel, deschis şi sincer. Oricum, ştia că tot ce-i spune rămâne la ea, aşa că nu avea de ce se teme. Nu-i spusese, desigur, despre Constantin, pentru că nu o întrebase. Dacă ar fi întrebat-o, probabil că i-ar fi spus.

A doua zi dimineaţa, Ana fugi gonită de greţuri spre wc-ul din fundul curţii. Când ieşi de acolo, mătusă-sa stătea maiestuoasă în uşă. „Ţi-a picat greu la stomac, mămică, las’ că facem un ceai de mentă”. Ana îşi înfipse privirea în pământ bâiguind ceva, apoi dispăru în vârful dealului. Văzuse de jos că bătrânul copac nu mai era şi se întrebă, fără sens, cine a avut atâta treabă cu un biet copac ce ţinea umbră în vârful unui deal. Ştia că e bătrân şi găunos, dar chiar şi aşa, pe cine deranja? Urcă dealul încet şi se opri mai jos de vârf, la umbra unui pâlc de copaci tineri. Stătu acolo până spre amiază, apoi coborî să ajute la ale casei. Nu putuse să ia nicio hotărâre, ştia doar că într-una din zilele astea trebuia să arunce bomba şi spera să aibă curaj.

În dimineaţa următoare o găsi pe mătusă-sa, la fel de maiestuoasă ca şi în dimineaţa dinainte, în faţa uşii wc-ului. „Ană, eşti gravidă”, decretă ea. Ana deschise gura să nege tot, însă şuvoiul de lacrimi care se tot adunase de câteva zile încoace izbucni nestăpânit. Femeia o luă în braţe, o mângâie pe cap, spunându-i încet să fie cuminte, c-o aude mă-sa. Se linişti după câteva minute de plâns zdravăn, oftă adânc, îşi şterse obrajii şi se duse spre casă un pic mai uşoară. Mătuşă-sa se uită lung în urma ei şi i se strânse inima: părea atât de neajutorată aşa cum se îndepărta în cămaşa albă şi lungă, cu părul castaniu, despletit, curgându-i pe spate. Ştia ce-o aşteaptă şi îi păru rău că în ochii ei nu va mai fi multă bucurie de-atunci încolo.

Spre seară, mătuşa Maria se duse ţintă la mama Anei, spunându-i direct: „Auzi, Aurică, eu îţi iau fata”. Mamă-sa se uită la cumnată ca şi cum atunci picase din cer şi întrebă nătâng: „Unde s-o iei, Mărie”. „La mine, la Braşov. Îmbătrânesc, Aurică, casa e mare, e multă treabă de făcut. M-am tot gândit şi cred că şi Anei i-ar fi mai bine acolo, decât singură, aici, la oraş. Fabrici sunt şi acolo, oraşul e mai mare, îi găsim de lucru un’-doi”. Aurica o privea prostită, neştiind dacă glumeşte sau vorbeşte serios. „Trebuie să vorbeşti cu Radu, Mărie. Eu o las, dacă el vrea. Poate îi găseşti tu vreun băiat, că văd că singură nu poate; s-o mărita şi ea, ca tot omu’.”

***

Plecară la Braşov o săptămână mai târziu, după ce Ana îşi încheie socotelile la fabrică şi îşi luă lucrurile de la tanti Vetuţa, pe care o lăsă înlăcrimată şi singură în poarta casei, fluturând din mână. Nu reuşi să se angajeze într-o fabrică, pentru că meseria pe care o învăţase nu era pentru femei gravide. Îşi găsi un loc ca taxatoare pe autobuz, patru ore pe zi, iar în rest îi ajuta mătuşă-sii prin casă. Nu vorbiră despre ce se va întâmpla când sorocul avea să se apropie, dar ştiau că nu aveau cum să ascundă un copil la nesfârşit. Ana se gândea zilele că trebuie să-şi dea copilul, iar nopţile îşi plângea dorul ce-i ardea inima, de parcă deja l-ar fi dat. Nu ştia dacă va putea, era ca şi cum şi-ar fi dat o mână sau un picior, poate chiar mai rău. Fără o mână sau un picior se poate trăi, iar ea nu ştia cum va mai putea trăi ştiind că undeva, pe lumea asta, copilul ei va plânge sau va râde fără ca ea să ştie acest lucru.

Iarna trecu încet, iar primii muguri ai primăverii îi aduseră o vagă şi neaşteptată speranţă în suflet. Simţea că putea înfrunta pe toată lumea şi că nu avea să-şi abandoneze copilul. Începuse chiar să viseze că va avea o fată pe care o va învăţa să fie liberă. O va creşte ea singură, aşa cum va putea, şi o va învăţa să facă ce vrea, să fie fericită. Spre sfârşitul lui martie, mătuşă-sa îi spuse că a aranjat la leagănul de copii, colo unde lucrase ea ani de zile ca îngrijitoare, să ia copilul şi să îl dea repede spre adopţie, poate are norocul să-l ia o familie bună. Anei i se tăiară picioarele. Începu să plângă, spunându-i mătuşii că nu poate să-şi lase copilul. „Ană, mamă-ta ţi-a găsit bărbat. Mi-a spus acu vreo două săptămâni şi e hotărâtă să-l cunoşti cât mai repede. Am reuşit s-o tărăgănez până în primăvară, i-am spus că iarna nu-i de umblat pe drumuri, s-o lase pe când se mai încălzeşte vremea. Acum am aranjat la leagăn, o să fie totul bine. Poate o să mai poţi să-l vezi, dar nu putem lăsa să se afle ceva, ştii cum sunt ai tăi, ar fi în stare să moară de ruşine.”

Născu spre sfârşitul lui aprilie o fetiţă pe care, câteva zile mai târziu, o lăsă în grija statului, sperând că soarta va fi blândă cu acel copil al ei şi al nimănui.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s