Zece zile

Într-o zi în care zorii nu mai veneau pentru că nu voiau sau nu aveau de ce să vină deşi noaptea se sfârşise de mult, Sonia stătea pe marginea patului, cu picioarele depărtate, cu coatele pe genunchi şi cu bărbia sprijinită în pumni şi se gândea, uitându-se n gol. Oricum n-ar fi văzut nimic din cauza beznei, aşa că, într-un fel, îi convenea îndărătnicia dimineţii. Trebuia, însă, să se urnească din loc la un moment dat şi să se apuce de corvoadele zilnice, dar pentru asta trebuia să se lumineze măcar puţin, ca să vadă pe unde merge.

Mai stătu aşa un timp, derulând gânduri dezlânate, apoi se îndreptă pe pipăite spre baie. I se uscase gura de sete, dar bezna era atât de adâncă, că nu se încumetase să se aventureze decât până pe marginea patului, unde stătuse de când constatase apăsând pe întrerupătorul veiozei că nu avea electricitate. Prin fereastră intra acelaşi întuneric pâclos. Se mirase că nu era nici măcar o stea. Când se culcase era lună plină şi puzderie de stele. Ştia asta, pentru că se chinuise să adoarmă, atât de puternică era lumina lunii rotunde ca o minge. Îşi propusese chiar să-şi cumpere nişte draperii cu prima ocazie.

Ajunse în baie, învârti de robinet şi apa începu să curgă. Îşi făcu palma căuş şi sorbi din ea, apoi se spălă pe faţă. Începuse să aibă impresia stranie că visa genul acela de vis care ştii că e vis, dar din care nu te poţi trezi. Nu o trezi nici apa rece. Se îndreptă, bâjbâind, spre bucătărie. Stătea în apartamentul acela de cinci ani, se miră că e atât de nesigură pe ea. Ar fi trebuit să-l ştie ca-n palmă. Se gândi, apoi, ce groaznic trebuie să fie să orbeşti. Cam aşa, cum se simţea ea acum. Poate orbise. Poate se luminase de ziuă, iar ea nu-şi dădea seama pentru că orbise. Un fior rece îi trecu pe şira spinării şi se frecă la ochi. Ajunse în bucătărie, trase un sertar şi căută cu mâini tremurânde o lanternă. Ştia că aruncase acolo, cândva, de mult, o lanternă. Spera să mai fie bune bateriile. O găsi după ce-şi tăie un deget în ceva ascuţit. Îl băgă în gură, simţi gustul sărat al sângelui şi încercă să stabilească cu ajutorul limbii adâncimea tăieturii. Constată că nu e cine ştie ce şi împinse de comutatorul lanternei. Umerii ridicaţi a speranţă i se lăsară în jos cu un oftat, apoi căută, în acelaşi sertar, un plasture. Aruncase o cutiuţă cu plasturi acolo chiar cu o săptămână înainte, pentru că sunase telefonul şi nu mai apucase să ajungă la dulăpiorul cu medicamente. Se gândise că, oricum, acolo erau mai la îndemână, de parcă anticipase bezna care urma să se pogoare asupra ei în această dimineaţă. Îl desfăcu relativ uşor şi-l lipi peste tăietură. Se îndreptă spre locul unde trebuia să fie fereastra şi avu senzaţia că îşi pierde orientarea în spaţiu. Întinse o mână în lateral şi pipăi masa, apoi un scaun. Merse aşa, cu o mână întinsă înainte şi una în lături, până când degetele îi atinseră frunzele plantei de pe pervaz. Pipăi geamul cu amândouă mâinile, apoi îl deschise şi întinse o mână în afară, vrând, parcă, să se asigure că nu fusese zidit peste noapte. Aerul rece de ianuarie îi confirmă că nu e nimic în neregula cu fereastra. Închise geamul şi se minună de absurditatea gândurilor care-i treceau prin cap. Auzi, să orbească sau să-i zidească cineva geamul, când era clar că era o banală pană de curent! Zâmbi, apoi îi trecu prin minte că poate nici măcar nu era dimineaţă, fiindcă nici ceasul nu îi sunase.

Orbecăi înapoi în dormitor, apucă telefonul şi constată iritată că nici acesta nu mergea. Scoase mufa încărcătorului şi-şi spuse că, probabil, pana de curent dura de ceva timp, din moment ce telefonul nu se încărcase. Rămase nemişcată în liniştea sinistră. De ce se trezise convinsă că e dimineaţă? Ascultă, încercând să prindă un zgomot cât de mic. Nu se auzea nimic în afară de respiraţia ei. Întinse mâna pipăind patul şi se aşeză pe marginea lui, reluându-şi poziţia de mai devreme. Simţea că o cuprinde o stare de panică şi nu se putea lăsa pradă acesteia. Trebuia să fie raţională şi avea o singură variantă: era încă noapte şi se trezise în mijlocul unei pene de curent. În casă se făcuse frig, aşa că se băgă sub plapumă. De ce se trezise convinsă că e dimineaţă? Încercă să adoarmă la loc, fără vreun succes. Îşi spuse că, dacă într-adevăr era încă noapte, ceasul oricum nu-i va suna la ora  şase, când ar fi trebuit să sune, pentru că telefonul era descărcat. Ce stupid, să te apuce insomniile în mijlocul unei pene de curent, în miez de noapte!

Rămase cu ochii pironiţi în tavanul nevăzut, încercând să nu se mai gândească la nimic. Prin pereţi răzbătu un plânset de copil şi o voce agitată care încerca să-l liniştească. S-au trezit şi vecinii, îşi spuse. Măcar nu se mai simţea singură în Univers. Plânsetul continuă, iar vocea deveni mai calmă. Încercă să-şi dea seama de la care dintre vecini veneau sunetele. Pe palierul ei mai erau două apartamente: într-unul stătea o familie cu doi copii ce aveau în jur de patru şi şase ani, iar în celălalt un domn în vârstă, politicos şi glumeţ. Cu un etaj mai jos, dedesubtul familiei cu copii, locuia o mamă singură cu un copil de câteva luni, iar deasupra ei, o altă familie cu un copil cam de doi ani. Restul vecinilor nu aveau copii, iar blocul avea doar două etaje. Sunetele păreau să vină de sus, dar era greu de stabilit cu certitudine. Stătu aşa un timp, cu urechile ciulite la toate sunetele ce ar fi putut răzbate prin pereţi şi curând i se păru că în bloc începuse forfota. Voci slabe ajungeau până la ea şi, deşi nu înţelegea ce spuneau, recunoştea tonul îngrijorat. Pesemne că lumea se trezise şi observase, ca şi ea, lipsa luminii de peste tot. Avu un oarecare moment de bucurie că nu era oarbă şi scăpă de senzaţia visului din care nu poţi să te trezeşti, apoi adormi.

Se trezi buimacă şi speriată, cu senzaţia că dormise două zile. Întunericul era tot acolo, la fel de adânc. Se ridică în coate şi ascultă. Aceeaşi linişte străpunsă din când în când de voci îngrijorate răzbătea vag prin pereţi. Undeva se deschise o uşă. Se dădu repede jos din pat şi se îndreptă pe lângă pereţi spre uşa de la intrarea în apartament. Îşi lipi urechea şi auzi paşi pe scară. Rari şi nesiguri, aşa cum urci sau cobori treptele pe întuneric. Se gândi să deschidă uşa să vorbească cu persoana de pe scară, dar în momentul în care vru să răsucească cheia, i se făcu frică. Îşi simţi pulsul zvâcnindu-i în urechi şi se îndepărtă de uşă, în timp ce auzi paşii apropiindu-se. Rămase îngrozită în mijlocul holului, cu mâna întinsă atingând peretele, ascultând. Două bătăi scurte în uşă o făcură să tresară.

– Sunt vecinul de la apartamentul 3. Vă funcţionează telefonul?

Îşi drese glasul îngheţat de teamă şi răspunse că nu. Îl auzi cum se îndepărtează şi bate la uşa următoare, punând aceeaşi întrebare. Continuă aşa, fără rost, la toate celelalte apartamente din bloc, apoi auzi uşa închizându-se în urma vecinului pe care şi-l închipuia dezamăgit, aşa cum fusese ea când constată că lanterna era moartă. Nu aveau decât să aştepte să se ocupe cineva de pana de curent. Nu înţelegea, însă, ce era cu întunericul de afară. Nu-şi dădea seama ce oră putea fi, dar era deja convinsă că nu mai avea cum să fie noapte. Se gândi că cineva ar putea avea un ceas mecanic care să nu fi fost afectat şi, eventual, o lumânare sau nişte chibrituri. Se înfăşură în plapumă şi se îndreptă spre uşă. Ascultă cu urechea lipită şi, după ce se convinse că nu e nimeni pe scară, descuie încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot. Apăsă pe clanţă la fel de încet şi deschise cu un scârţâit uşa. Înjură printre dinţi, dorindu-şi să fi fost mai atentă şi să se fi ocupat de aceste neajunsuri. Păşi afară, în holul mare şi pătrat, şi merse până când mâna întinsă în faţă atinse uşa de vizavi, cea a apartamentului domnului în vârstă, politicos şi glumeţ. Ciocăni încetişor şi aşteptă. Dinăuntru se auzi o voce liniştită:

– Nu cumpăr nimic!

Sonia râse, apoi şopti aproape lipită de uşă:

– Sunt vecina de vizavi.

Bătrânul deschise uşa şi Sonia îi văzu chipul liniştit în lumina lumânării ce-i pâlpâia în mână.

– Nu aveţi şi un ceas mecanic? îl întrebă, zâmbind lumânării.

– Ba sigur că am, este ora unsprezece şi aproape jumătate.

Sonia se miră şi întrebă prosteşte:

– Dimineaţa?

– Desigur că dimineaţa. Sau, cumva, te induce în eroare întunericul de afară? întrebă omul zâmbind cu blândeţe.

– Oarecum, zâmbi şi Sonia, apoi mulţumi şi o luă grăbită spre uşa ei, până mai avea puţină lumină.

– Vrei şi dumneata o lumânare? Mai am câteva, se oferi bătrânul.

– Sigur, dacă nu e deranj…

Omul intră în casă lăsând-o din nou pe întuneric şi reveni după câteva minute cu trei lumânări groase.

– Uite aici, să ai şi pentru altă dată.

Sonia mulţumi încă o dată şi intră în casă. Cotrobăi după chibrituri fiind convinsă că nu avea să găsească şi îi fu ciudă că se lăsase de fumat. O bătaie în uşă o întrerupse:

– Ai uitat chibriturile, strigă vecinul de pe partea cealaltă a uşii.

Îşi aprinse toate ochiurile de la aragaz şi o lumânare şi se aşeză, înfăşurată în plapumă, la masa din bucătărie. Mâncă ceva în timp ce în minte i se răsucea gândul că, deşi era unsprezece şi aproape jumătate, afară era întuneric ca-n iad. Era, desigur, un fenomen. Poate Dumnezeu se supărase atât de tare pe oameni, că le stinsese lumina. Îşi imagină un bărbos încruntat apăsând pe întrerupătorul Universului şi o buşi râsul. Îşi făcu o cafea şi, după ce se mai încălzi puţin, îşi schimbă pijamalele cu haine groase, îşi trase nişte mănuşi în mâini şi aşteptă mai departe.

O uşă se deschise iar şi paşi şovăielnici începură să urce treptele. Se opriră undeva, pe holul din faţa uşii ei şi vocea vecinului de la apartamentul 3 se auzi în întuneric:

– Are cineva idee cât e ceasul?

Deschise uşa deodată cu bătrânul ei vecin şi îl văzură pe om clipind uimit spre lumânările lor. Bătrânul îi spuse cât e ceasul şi îi dădu şi lui o lumânare. Începură să discute despre situaţia cel puţin dubioasă în care se aflau şi să se întrebe ce era de făcut. Câteva alte uşi se deschiseră şi ele şi ochi curioşi apărură din întuneric. Bătrânul împărţi tuturor lumânări şi chibrituri, nepărând să judece în niciun fel generaţia aceasta care părea că nu e în stare să-şi poarte de grijă, apoi, după ce îşi dădură cu părerea ce ar fi mai bine să facă în cazul în care întunericul va continua, se retraseră în casele lor. Bătrânul o rugă pe Sonia să coboare la apartamentul mamei singure, să-i ducă şi ei o lumânare din cele trei pe care i le dăduse, pentru că observase că ea nu ieşise din casă, iar el nu mai avea lumânări. Sonia se minună de spiritul de observaţie al bătrânului, luă o lumânare şi nişte chibrituri şi coborî treptele. Urmă o muncă de convingere de vreun sfert de oră, deoarece femeii îi era teamă să deschidă. Într-un final, scoase o mână firavă prin uşa crăpată numai câţiva centimetri şi luă lumânarea şi chibriturile.

Blocul aşteptă în linişte revenirea la normal. Sonia îşi arunca când şi când privirile pe fereastră, căutând pâlpâiri de lumină prin geamurile blocurilor de peste drum. Nimeni, însă, nu părea să mai aibă bătrâni în bloc, pentru că erau cufundate toate în beznă.

Trecură ore bune până când se auzi iar zgomot pe scara blocului. În timp ce deschidea uşa, Sonia auzi şi celelalte uşi deschizându-se. Era ca şi cum toată lumea îşi dăduse seama, deodată, la semnalul primei uşi deschise, că e momentul să ia în serios situaţia. Cei de la parter urcară, iar cei de la etajul al doilea coborâră un etaj, astfel că holul pătrăţos de la primul etaj se umplu de lume ţinând lumânări mai mari sau mai mici în mână, după cum făcuse fiecare economie la lumină. Veniră toţi, cu copii, neveste, soţi, iubiţi. Erau în total şaptesprezece oameni, mai mari şi mai mici, mai tineri şi mai în vârstă, toţi cu figuri serioase şi îngrijorate. Până şi mama singură îşi învinsese teama şi ieşise din casă, ţinându-şi bebeluşul în braţe. Tăceau, neştiind cum să înceapă. Bătrânul rupse tăcerea:

– Se pare că e serioasă treaba. M-am gândit că ar trebui, în primul rând să stingem lumânările şi să le lăsăm pentru cazuri în care prezenţa luminii e neapărat necesară.

Murmurară în cor şi suflară deodată în lumânări.

– Apoi, continuă bâtrânul, cred că ar trebui să ne facem o rezervă de apă. Ştiu că avem încă apă la robinet, însă nu ştim pentru cât timp. Nu ştim ce înseamnă ceea ce se întâmplă şi cum ne poate afecta, aşa că trebuie să luăm în calcul ce e mai rău. Să punem apă în tot ce avem: sticle, găleţi, oale…

Oamenii îl priviră oarecum îngroziţi, ca şi când nu se gândiseră la asta. Părea logic, totuşi, de vreme ce tot nu se lumina de atâta vreme.

– La fel şi cu gazul, nu ştim dacă ne vom mai putea încălzi la aragaz mult timp şi nici nu este bine să stăm cu gazele arse în casă. Vă sfătuiesc să deschideţi geamurile, chiar şi pentru câteva minute…

– Dar e frig, dacă deschidem geamurile încălzim degeaba, se opuse cineva.

– Dar nici nu dorim să murim intoxicaţi, pe întuneric, răspunse bătrânul.

Copilul de patru ani începu să plângă când auzi că e de murit. Cineva, probabil mama lui, îi şopti câteva vorbe liniştitoare, însă prea târziu. Copilul de doi ani începu şi el să plângă, speriat de plânsetul celuilalt. Glasuri blânde încercară să calmeze copiii.

– Trebuie să îmi controlez cuvintele, îşi dădu seama bătrânul, apoi continuă ca şi cum spunea o poveste: mâncarea din frigidere se va strica în curând, aşa că e bine să o mâncăm. Dacă aveţi conserve, e bine, acelea vă vor fi de folos mai târziu. Uşa de la intrarea în bloc ar trebui supravegheată.

Un murmur îngrijorat trecu prin liniştea care se lăsase din nou.

– Nu putem şti nimic, explică bătrânul fără să dea, totuşi, explicaţii. Îmbrăcaţi-vă gros. Deocamdată ne putem mişca pentru a ne încălzi, dar, probabil, va veni o vreme în care va trebui să ne păstrăm energia. Dacă mai are cineva idei, propuneri…

– Ce credeţi că se întâmplă?, întrebă vecinul de la apartamentul 3.

– Vreo conspiraţie a Universului, încercă să glumească bătrânul, dar îşi dădu seama, după liniştea nefirească ce se lăsase în mijlocul celor şaptesprezece, că nu zâmbise nimeni.

– Dumnezeu ne pedepseşte, spuse cu glas slab mama singură.

Câteva voci aprobară, făcând-o pe Sonia să zâmbească. Bărbosul chiar ar trebui să aprindă lumina, gândi ea. Sau să schimbe becul, poate. Îi veni să spună cu voce tare, însă ştia că nu era momentul, aşa că tăcu, savurându-şi singură umorul macabru.

– Orice ar fi, interveni bătrânul, am o veste destul de proastă.

Murmurele se opriră, iar bătrânul simţi aproape fizic perechile de ochi scrutând întunericul în direcţia lui.

– Ceasul s-a oprit.

– Întoarce-l, se repezi o voce.

– L-am întors, nu porneşte. Probabil e tot vreun efect al beznei ăsteia. M-am gândit, totuşi, că ar fi bine să avem o idee asupra timpului. Dacă are cineva vreo soluţie, în lipsa soarelui, umbrei şi a ceea ce ne-ar mai putea ajuta…

Se simţiră cu toţii ca legaţi de mâini şi de picioare şi recunoscură în sinea lor cât de dependenţi de tehnologie erau.

– Un joc de Coloniştii din Catan durează şaptezeci şi cinci de minute, se auzi, şovăielnică, o voce de copil.

– Nu ne ajută cu nimic, răspunse tatăl copilului de şase ani care tocmai vorbise.

– Ba s-ar putea să ne ajute, spuse Sonia ţesând un plan în minte. Trebuie doar să organizăm un campionat de Coloniştii din Catan. Cine se bagă?

– Nu înţeleg, se auzi o voce de femeie. Situaţia e aşa cum e…

– Şi nu ne ajută cu nimic dacă stăm şi ne plângem de milă, spuse bătrânul cu aceeaşi voce calmă. Vecina noastră are dreptate. Din păcate, trebuie să participăm toţi, dacă vrem să trecem prin treaba asta împreună. Vom juca doi câte doi, ca să nu ocupăm prea multă lume deodată. Cine nu ştie să joace, să se uite la joc până îi vine rândul. Suntem paisprezece care putem juca, asta înseamnă cam opt ore acoperite. Să joci un joc o dată la opt ore, cred că nu e aşa o tragedie. Iar ţie, copil deştept, îţi mulţumim pentru ideea genială.

Bătrânul intră în apartamentul său şi se întoarse după câteva minute cu o lampă de gaz ce lumină voios feţele uimite.

– Eşti plin de surprize, nu se putu abţine Sonia.

– Sunt doar bătrân, răspunse bătrânul zâmbind. Aceasta este o lampă de gaz, explică el audienţei ce părea în transă. Am şi gaz de rezervă, ar trebui să ne ajungă o vreme. O vom pune aici, pe hol, unde se va juca jocul.

Scoase din buzunar o bucată de hârtie şi un pix.

– Aici se va ţine scorul… şi timpul. Să presupunem că acum e zece seara. Nu contează dacă nu suntem exacţi, ideea e să ştim cât timp a trecut, dacă e zi sau noapte… Pentru că acum e noapte, să înceapă cei mari, pentru ca cei mici să poată dormi.

Făcură un program după care să joace fiecare şi considerară că era ora zece jumate, apoi discutară despre supravegherea uşii de la intrarea în bloc, care era, oricum, încuiată. Pericolul ca cineva să umble pe întuneric cu gânduri necurate nu era prea mare, însă nu strica o măsură de precauţie. Făcură un alt program după care bărbaţii, în timp ce nu dormeau şi nu jucau, să stea de pază la uşă. Aduseră un fotoliu dintr-unul din apartamentele de la parter şi îl instalară pe hol, cu faţa spre uşă. Era obligatoriu ca cel care păzea să aibă asupra lui o lumânare şi un chibrit, pentru a avea lumină în caz de nevoie. Stabiliră să se întâlnească cu toţii în acelaşi loc, la aceeaşi oră, a doua zi. Se retraseră, apoi, fiecare în apartamentul lui, căutând pe bâjbâite recipiente pentru apă.

Prima noapte trecu liniştită. Jocul şi paza se desfăşurară conform programului. Fiecare jucător bătea la uşa următorului anunţându-l că i-a sosit rândul, iar fiecare paznic îl anunţa în acelaşi mod pe următorul. Se încălziră cum putură, cu haine groase, pături, ochiuri de aragaz şi mâncară ce aveau prin frigidere. Seara se întâlniră în jurul celor doi care erau la rând să ţină timpul. Nu avuseseră probleme până atunci, chiar începuseră să se obişnuiască şi să se orienteze mai bine pe întuneric. Nu ştiau, însă, ce se va întâmpla când vor rămâne fără mâncare. Sperau că nu vor ajunge acolo. Un oftat adânc îi făcură să-şi întoarcă privirile spre mama singură. Părea mai palidă decât de obicei.

– Nu te simţi bine?, întrebă mama copiilor de patru şi şase ani, care era lângă ea.

– Ba da, murmură ea.

– Nu ai lapte pentru micuţ?

– Nu prea, murmură din nou.

– Tu ai mâncat?, continuă femeia.

Mama singură îşi lăsă privirea în pământ, ruşinată.

Ca la un semn, Sonia, bătrânul şi încă câţiva dispărură în apartamentele lor, întorcându-se cu câte ceva de mâncare.

Mama celor doi o luă pe mama singură pe după umeri şi o conduse spre apartamentul ei, urmată de cei care fuseseră dispuşi să-şi împartă puţinul. Puseră pe masa femeii tot ce aduseseră şi se îndreptară spre ieşire. Sonia îşi întoarse privirea spre femeia care se aşezase pe singurul scaun de la masă, simţindu-i lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji.

În seara celei de-a treia zile de beznă, un nor demoralizator plutea asupra lor. Mâncarea era pe terminate şi nu aveau nicio idee cum şi-ar putea procura alta. Unul dintre ei veni cu ideea să meargă la magazinul din zonă, să spargă un geam, să intre şi să ia câte conserve puteau duce. Ideea in sine nu era rea, însă cum ajungeau la magazin? Nu puteau merge cu lumânarea aprinsă, din motive evidente, iar pe întuneric nu prea ştiau cum ar fi putut nimeri. Erau, totuşi, dispuşi să încerce, iar în caz de forţă majoră să aprindă lumânarea pe drum, măcar pentru câteva secunde, cât s-ar fi putut orienta.

Trei dintre bărbaţii care nu intrau curând nici la joc, nici la pază, porniră spre magazin, cu câte un rucsac mare, plin de sacoşe, în spinare. Mergeau ţinându-se unul de altul pe lângă clădiri, numărându-şi paşii ca să-şi dea seama când trebuie să o cotească la dreapta. Drumul fu anevoios, trebuind chiar să apeleze la lumina lumânării o dată, când dădură peste un tufiş apărut în calea lor. Îşi dădură repede seama că sunt cu câţiva metri mai la stânga decât trebuia şi stinseră lumânarea sperând că nu atrăseseră atenţia nimănui. Când ajunseră aproape de magazin, simţiră bucăţi de sticlă spartă sub picioare. Se gândiră că e o coincidenţă, însă, cu cât se apropiau, bucăţile de sticlă se îndeseau. Îşi dădură seama repede că magazinul fusese devastat şi hotărâră în şoaptă că trebuiau să vadă dacă mai rămăsese ceva, dacă tot au ajuns până acolo. Încercară să nu facă zgomot, când o voce ameninţătoare le îngheţă sângele în vene:

– Plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme, porunci vocea în timp ce un sunet sec de metal lovit de alt metal veni din direcţia aceea.

Nu îndrăzniră să spună nimic. Se îndepărtară în grabă, sperând să nu greşească drumul. Când probabilitatea să fie auziţi se  reduse, începură să facă planuri să se îndrepte spre celălalt magazin, mai mic, din apropiere. Era, într-adevăr, puţin mai departe, dar trebuia încercat, doar nu aveau să moară de foame. Drumul le luă o veşnicie, însă ajunseră. Recunoscură apropierea magazinului după sticla spartă de pe jos. Cineva le-o luase înainte şi aici. Se apropiară, totuşi, aşteptând ca altă voce ameninţătoare să-i întâmpine şi să-i alunge. Nu se întâmplă nimic, aşa că reuşiră să pătrundă în magazin printr-un ochi de geam spart, la lumina lumânării. Înşfăcară tot ce găsiră – nu mare lucru, pentru că cei care fuseseră înainte luaseră toate conservele. Îşi umplură rucsacurile cu paste făinoase şi bomboane şi o porniră spre casă, părându-le rău că nu se gândiseră mai repede să prăduiască magazinele din zonă.

În cea de a patra zi multora dintre ei li se termină mâncarea şi începură să consume din prada adusă de cei trei bărbaţi. Numiră un responsabil cu mâncarea, care urma să împartă cu porţia pungi şi cutii de paste şi bomboane.

În a cincea zi, femeia din apartamentul 8 cedă psihic şi făcu o criză de nervi, spunându-le tuturor că tot ce spun şi fac sunt aberaţii.

A şasea zi îi găsi pe toţi sfârşiţi, obosiţi şi gata să abandoneze orice speranţă că vreun astru va mai lumina vreodată Pământul. Începură să se gândească serios că asta era Apocalipsa, iar ei o trăiau pe viu.

În cea de-a şaptea zi, una dintre femei refuză să mai joace, spunând că, oricum, nu are niciun sens să ştie ce oră e, din moment ce oricum vor muri în curând. Alţi doi fură de acord cu ea şi refuzară jocul atunci când le veni rândul.

În a opta zi, nimănui nu-i mai păsă de nimeni. Rămaseră până spre seară doar cinci jucători. De pază nu se mai stătea; nu avea rost, din moment ce nu se întâmplase nimic până atunci.

În cea de-a noua zi, mama singură muri cu bebeluşul în braţe şi fu descoperită spre seară de Sonia, care o verifica în fiecare zi, părându-i-se că ceva nu era în regulă cu ea. Îi luă bebeluşul, care scâncea slab, din braţe şi îl duse sus, în apartamentul ei. În ziua aceea renunţă şi ea la joc.

Ziua a zecea îi găsi pregătiţi să moară. Pastele şi bomboanele se terminaseră cu o zi înainte, astfel că nimeni nu mai găsi niciun motiv să se ridice din pat. Nimeni nu mai vorbea cu nimeni, nici chiar copiii. Stăteau în beznă, deznădăjduiţi, aşteptându-şi sfârşitul. Ştiau că ar mai fi supravieţuit câteva zile doar cu apă, dar ce folos? Speranţa că soarele va răsări din nou îi părăsi, anihilându-le până şi instinctul de conservare.

Sonia stătea pe marginea patului, cu picioarele depărtate, coatele pe genunchi şi bărbia în pumni, gândindu-se că ar fi fost mai bine să fi orbit. Sau cineva să-i fi zidit geamul. Bebeluşul mamei singure moarte se mişcă în pat şi scoase un sunet scurt. Sonia apucă biberonul găsit în casa mamei singure şi îi dădu să bea. Aproape că-i simţi dezamăgirea, auzindu-l cum suge cu poftă apa. Îi păru rău de el, de ea, de bătrânul ei vecin şi de toată omenirea. Se ridică, îndreptându-se spre fereastră. Îşi puse palmele pe geam şi privi spre locul numit altă dată cer.

În secunda în care Sonia văzu licărirea palidă, strigătul copilului de şase ani din apartamentul de alături sparse tăcerea grea:

– O stea!

Dimineaţa celei de-a unsprezecea zile îi găsi cu unul mai puţini, adunaţi pe trotuarul din faţa blocului, cu feţele scăldate în răsăritul portocaliu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s