Frunze

Copac

untitled

Într-o zi, i s-a năzărit că dacă ar fi copac, ar vrea să fie castan. Să se umple primăvara de ciorchine de flori albe, stropite cu roşu şi galben de un pictor neatent şi să-şi împartă liniştea şi căldura cui are nevoie. Să le ţină oamenilor de urât când le e urât, de dor când le e dor, să le dea sevă din seva lui când toate lacrimile li s-au topit, să le deznoade zâmbetele înnodate pe buzele arse de sărutări uitate, să-i însoţească de-a lungul aleilor, să-şi întindă coroana spre cer şi să soarbă din nori, să mănânce raze de soare, să doarmă pe raze de lună, apoi să o ia de la capăt: să ţină de urât când e urât, de dor când e dor, de sevă când e arid, de zâmbet, de sărut, de deznod, de paşi… Să aibă oamenii, în gândul lor spre cer, la ce-şi ridica ochii. Să-şi descrânceneze, măcar preţ de un oftat, cuta dintre sprâncene şi să-şi uite, măcar preţ de o privire, pustiurile. Să umple toamna, castaniu, pumni de copii şi să se rostogolească, tot castaniu, printre paşi de îndrăgostiţi. Să aibă o stradă numai a lui în fiecare oraş şi cel puţin o alee în fiecare parc. Să ajungă până la întinsul mâinii, să poată da cui vrea să ia.

Într-o zi, i s-a năzărit că dacă ar fi castan, i s-ar aşeza şi lui inima la locul ei.

 

Reclame