Scurtă incursiune împiedicată

Nu cred că există om pe lumea asta, care să nu se fi împiedicat ca tălâmbul şi să nu se fi împrăştiat pe caldarâm măcar o dată în viaţă. Dacă există, înseamnă că n-o să aibă ce povesti nepoţilor.

Eu sunt, prin excelenţă, o împiedicată. Nu zilnic, dar când o fac, o fac de performanţă, ca în dimineaţa asta, când m-am împiedicat la gândul că îmi voi uda papucii mei frumoşi în iarba dinspre tufişul după care ăla micu’ trebuia să facă pipi, deoarece acasă, cu zece minute înainte, nu-l scăpa. Şi m-am împiedicat de gând, apoi de bordură, apoi de însăşi iarba udă în care mi-am întins, după ce mi-am prins piciorul stâng într-o gaură de lângă un canal, făptura. Ăla micu’ a strigat, speriat: mami, eşti bine?!, eu m-am ridicat plină de iarbă udă şi noroi, abia călcând pe piciorul prins în gaura de lângă canal, am făcut pipi la tufiş (nu eu, copilul) şi am plecat mai departe murdară şi plină de sânge de parcă aş fi fost pe câmpul de luptă. Am şonticăit până la şcoală şi înapoi şi m-am gândit: pfuai, păi nu m-am mai împrăştiat de mult, era şi timpul.

Şi m-am pus pe o scurtă rememorare a momentelor poetice numite căzături prin împiedicare şi nu numai, pe care o să le înşir aici.

Prima căzătură memorabilă a fost pe vremea când aveam vreo patru ani, la ţară la bunici, într-un şanţ. Am povestit aici, printre altele, întâmplarea. Pe scurt: zi de vară până-n seară, maiou alb, copil căscat, şanţ de doi metri interpus între copilul căscat şi restul lumii, copil căscat dispărut cu tot cu maioul alb în şant şi extras cu maiou negru plus julituri, de mâini de tătic pe fază. O altă căzătură era să fie tot la ţară, în veceul din fundul curţii mătuşii. Noroc că n-a fost, că ar fi fost cam ultima şi noroc cu tata, salvatorul de fetiţă.

Au urmat o mulţime de căzături mai mult sau mai puţin interesante pe vremea copilăriei mele băieţeşti, dar niciuna atât de amuzantă precum următoarele, pentru că nimic nu e mai hilar decât un om în toată firea mergând pe drum drept şi căzând cu boltă după ce s-a chinuit câţiva metri buni să se ţină pe picioare.

Aşadar, anul 1998, vara. Ne întorceam din oraş, eu, ex-ul şi încă un prieten. Era noapte, în jur de ora 11, iar în drumul nostru era un pod de cale ferată pe sub care treceam şi ale cărui margini erau pante înclinate ca la vreo 50 de grade. Băieţii, simpatici, s-au luat la întrecere cine poate să urce panta. Au urcat-o amândoi. Eu, băiat fiind în multe ocazii pe vremea copilăriei mele, m-am dus pe marginea trotuarului până lângă pilonii groşi ce ţineau podul, pe locuri – fiţi gata – start şi am luat-o la fugă spre panta înclinată pe care eram ferm convinsă că o să o dovedesc. Trotuarul nu era mai lat de vreo doi metri jumate, fapt pentru care nu am avut loc suficient să îmi iau avânt, fapt pentru care, la jumătatea pantei, simţind că nu mai pot să urc, m-am întors să o iau la vale. Şi am luat-o. Am ajuns jos cu o luxaţie de toată frumuseţea, care, însă, a intervenit la timp cât să nu mă dat cu capul de unul dintre piloni. Am stat trei săptămâni cu piciorul în gips. Mama ştie că am călcat strâmb când am dus gunoiul.

Prin ’99 m-am împrăştiat pe stradă, pe drum drept, fără gropi, obstacole şi orice altceva mi-ar fi putut provoca zborul. Într-o mână aveam o plasă cu ce luasem de la piaţă, iar în cealaltă covrigi mulţi, calzi, pe sfoară. M-am împiedicat şi am plonjat direct cu moaca şi genunchii de asfalt, după ce, în prealabil, am ridicat covrigii şi plasa cu roşii şi piersici, să nu se zdrobşească. Un domn s-a dat la o parte să-mi facă loc când a văzut că vin cu viteză cu capul înainte şi mâinile în aer, iar după ce am măturat vreo doi metri de trotuar, m-am ridicat prăfuită, julită, cu blugii rupţi în genunchi, dar fericită că am salvat covrigii calzi. Şi roşiile. Piersicile erau deasupra, n-ar fi păţit mai nimic.

A mai urmat una prin 2000 la sfârşit, cu cel mare când era mic în marsupiu. Am alunecat şi fleoşc peste copil. Norocul a fost că nu mai aveam covrigi calzi şi plasă cu roşii în mâini, astfel că am înfipt zdravăn mâinile în zăpadă şi nu s-a întâmplat nimic. Căzătura în sine a fost amuzantă. Sau poate cumnată-mea, care era cu noi, a fost amuzantă că a tremurat şi a suspinat tot drumul de teamă să nu fi păţit copilul ceva.

O altă căzătură memorabilă, dar la care chiar m-am speriat, a fost când eram însărcinată cu ăla micu’. Coboram scările şi între etajul unu şi doi, ţin minte clar, pe la a patra treaptă din opt am luat-o repede la vale, în stilul deja obişnuit, cu capul înainte. Pentru că o dată în viaţa mea nu am cazut şi eu, ca omul, în fund. Nu, frate! Pe redepe înainte şi cu triplu tulup dacă se poate. M-am oprit lângă perete, că mai departe nu mai aveam cum să mă duc, lovită destul de tare la umăr, pentru că în cădere m-am răsucit cumva să nu cad pe burtă.

Şi n-am căzut, copilul e bine, astfel că am avut ocazia să mă prăbuşesc peste căruţul sub care era el, pe când avea un an şi ceva. Eram ca oamenii la plimbare, când ne-a ieşit în faţă o bordură înaltă. Trebuia să o coborâm, aşa că am pus frumos roţile din faţă ale căruţului pe stradă. Bordura fiind foarte înaltă, repet, copilul s-a aplecat în faţă trăgând căruţul şi mămica, fără ca aceasta să ştie ce i se întâmplă. Căruţul s-a întors efectiv invers punând capac copilului, iar mămica a zburat pe deasupra tuturor şi a plonjat lată peste căruţ şi copil. Noroc cu căruţul, care s-a aşezat ca o carapace peste copil, protejându-l de aterizarea maică-sii, că altfel sigur îi rupeam ceva.

Ultima plonjare cu capul înainte (în afară de cea din dimineaţa asta) a fost tot pe scări, dar la urcare de data asta. Nu ştiu de ce atunci când am plase în mâini nu-mi funcţionează instinctul de conservare, dar cert e că nu-mi funcţionează. Veneam de la cumpărături cu câte două plase pline în fiecare mână, treapta s-a interpus între piciorul meu şi ce-o mai fi fost pe acolo, plasele în aer, să nu se spargă ouăle, genunchi buşiţi, cap aproape spart, copil uimit în spate: mami, nu te-am văzut niciodată căzând!

Acum, ce să zic, sper ca toate căzăturile mele de acum înainte să fie la fel ca cele de până acum, fără traume majore, pentru că atâta timp cât putem râde, de ce să plângem.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s