Asfinţit

Maşina şerpuia pe drumul gri, înaintând greoi din cauza serpentinelor. Lumina portocalie a apusului de toamnă târzie se strecură prin parbriz, aşezându-se blând pe scaunul din dreapta. Îşi puse ochelarii de soare la ochi şi continuă să şerpuiască. Apariţia luminii printre copacii ce întunecau drumul, blocând până atunci razele de soare, era semnul că în câteva minute avea să ajungă la curba în care parapetul lipsea, iar ea zbura fără să poată face nimic direct în hăul ce se căsca abrupt şi negru în josul drumului. Oricât încerca să vireze sau chiar să frâneze în acel loc, lipsa parapetului o atrăgea ca un magnet spre prăpastie. Se trezea lac de sudoare chiar în momentul impactului, gâfâind, cu ochii larg deschişi, încercând să-şi alunge senzaţia ce i se strecura dinspre inimă spre restul corpului, paralizând-o, şi imaginea de pământ negru şi frunze uscate ce se apropia brutal şi îi rămânea agăţată de retină o bună bucată de zi. Deşi drumul şerpuia prin cea mai deasă pădure imaginată vreodată, de la parapetul lipsă în jos cineva parcă defrişase înadins un culoar, exact cât să încapă o maşină care ar cădea în gol. Chiar şi parapetul părea că fusese scos intenţionat, spre a lăsa calea liberă ieşirii în decorul special pregătit.

Erau luni de când avea coşmarul şi nu ştia cum să scape de el. Luase somnifere, să doarmă fără vise, făcuse terapie, să-şi găsească traumele suspendate în inconştient, încercase chiar să nu doarmă – fără niciun succes. Sinistrul coşmar se insinua noapte de noapte la aceeaşi oră, indiferent de ce ar fi făcut peste zi, independent de încercările ei disperate de a-l alunga, de a-l schimba măcar. De fiecare dată când se trezea sugrumată de groază, ceasul de pe noptieră afişa lugubru acelaşi 01:01. Îi venise să râdă la început, când încă nu-i dispăruse simţul umorului obosit de stupida iteraţie a fiecărei nopţi: era ca un personaj dintr-un thriller, care se trezea aparent fără motiv la aceeaşi oră, băgând groaza în spectatori când tresărea la vederea cifrelor mari şi verzi ale unui ceas ce apărea brusc de pe noptiera omului într-un prim-plan apocaliptic.

Dar problema nu era neapărat coşmarul, ci faptul că, de când îl avea, toată viaţa i se dăduse peste cap. Nu se mai înţelegea cu nimeni, era absentă şi gânditoare, nu mai avea chef de nimic. Nu mai ieşise în oraş de luni de zile. Vorbise doar la telefon, din când în când, cu tatăl ei şi cu câţiva prieteni. Ba, chiar, odată o sunase şi o mătuşă, aparent fără motiv, doar să o întrebe cum se mai simte. Nu înţelesese prea bine şi chiar se gândise că mătuşa, probabil, o luase razna, dar i-a povestit despre coşmarul ei şi despre faptul că se simte obosită şi apatică. Atunci observase că legăturile telefonice erau din ce în ce mai proaste, pentru că o auzise slab pe mătuşă-sa zicând: biata copilă, apoi se întrerupsese brusc. La fel păţea şi cu tatăl ei, care începea să plângă dintr-o dată, iar când îl întreba de ce plânge, constata că vorbeşte singură. Se gândise că îi e dor de mama ei, care murise cu un an în urmă şi nu insistă, să nu-i facă şi mai mult rău. Într-un rând încercase să sune la compania de telefonie, să întrebe ce se întâmplă cu semnalul, dar nu-i răspunsese nimeni, apoi se simţise prea obosită pentru o discuţie de genul acela. Probabil că lucrurile se vor remedia, oricum, în timp.

În prima noapte când avusese coşmarul, se culcase devreme, ţinea minte clar. Era încă lumină afară, iar soarele se strecura blând printre perdele. Venise de la muncă şi trebuia să plece cu prietenii la o cabană, în munţi. Nu-şi putuse lua liber în ziua aceea, aşa că, la ora 17, când ieşise, îşi făcu în grabă nişte cumpărături, făcu un duş rapid şi se urcă în maşină. Dar maşina nu porni nicicum, aşa că amânase plecarea pentru a doua zi dimineaţă, după ce avea să cheme un mecanic. Se dusese în casă şi se aşezase pe pat, cu o carte în mână. La scurt timp o luase somnul. Se uită la ceas gândindu-se că e mult prea devreme să doarmă la 19:43 şi adormi buştean. Se trezise speriată şi transpirată la 01:01, după ce visase că şerpuia cu maşina pe un drum gri şi întunecat, că soarele se strecurase prin parbriz, la o curbă, aşezându-se blând pe scaunul din dreapta, că îşi puse ochelarii de soare la ochi, gândindu-se că pădurea se va rări de-acum şi soarele va inunda peisajul şi-i va intra în ochi şi că, după alte două curbe în ac de păr, ieşise de pe şosea, aparent inexplicabil, printr-o gaură în parapet. În cădere văzu clar că drumul până jos, în fundul prăpastiei, era abrupt şi lipsit de copaci şi se miră. Se miră şi după ce îşi mai revenise din spaima coşmarului, pentru că i se păruse că în fracţiunea de secundă dinaintea momentului impactului auzise strigătul tatălui ei.

Nu mai reuşise să adoarmă în acea noapte. Imaginea de pământ negru acoperit de frunze uscate de care urma să se izbească dacă nu s-ar fi trezit o bântuise până pe la prânz. Încercase zadarnic, toată dimineaţa, să găsească un mecanic care să se uite la maşină, dar nu-i răspunsese niciunul. Era sâmbătă, într-adevăr, dar nu se gândea că toţi mecanicii îşi respectă week-end-ul cu atâta sfinţenie. Încercase apoi să-şi sune prietenii, să-i anunţe că nu mai ajunge, dar pesemne că pe vârful muntelui nu era semnal, aşa că şi această acţiune eşuase.

Mare îi fu mirarea când coşmarul se repetase şi în nopţile următoare şi, mai ales, că se repetase exact la aceeaşi oră. Dar îşi spuse că e obosită, că are nevoie de o vacanţă pe care şi-o va lua cât de curând şi toate se vor rezolva. Îşi luă o săptămână liberă în care încercă să-şi facă un program cât mai odihnitor, însă coşmarul venea, identic, în fiecare noapte. Se simţea din ce în ce mai obosită, se culca cu teamă, uneori încerca să stea trează până după ora cu pricina. În unele nopţi avea chiar impresia că a reuşit. Îşi dădea însă seama că nu fusese aşa, în momentul în care binecunoscuta spaimă o trezea, iar ceasul de pe noptieră afişa verde 01:01. Se gândea că, din cauza oboselii şi a dorinţei ei aprige de a sta trează, adormise şi visase că trecuse de ora fatidică. O ţinu aşa un timp, până când se convinse că trebuia să găsească altă metodă. Se duse la farmacie şi ceru cele mai puternice şi fără efecte secundare somnifere. Farmacista o privise pieziş, apoi scoase dintr-un sertar un flacon cu etichetă albastră. S-ar putea să visaţi urât, îi spuse scurt în timp ce-i băga flaconul într-o punguţă de hârtie. Ea zâmbi, gândindu-se că ar fi reconfortant chiar şi un vis urât, doar să fie altul. Îşi luă somniferele seara, timp de vreo două săptămâni, doar ca să constate că nu aveau niciun efect. Coşmarul se proiecta la aceeaşi oră, cu aceeaşi distribuţie, aceeaşi regie şi aceleaşi decoruri, precum un film programat la un cinematograf uitat de lume, al cărei unic spectator era ea.

Reuşise să-şi facă programare la un psiholog, într-o noapte, chiar după ce se trezise din coşmar. Puse mâna pe telefon şi constată că semnalul era foarte bun. Se gândi că, fiind noapte, nu vorbeşte foarte multă lume la telefon. Fusese şi mai surprinsă când la capătul celălalt îi răspunse o voce calmă de femeie: cabinetul doctorului X, cu ce vă putem ajuta? Se bâlbâi, uimită, câteva secunde, apoi îi spuse femeii că vrea o programare. Este urgent? Desigur că este urgent. Care pare să fie problema? Problema? Ăăăă, să vedem, un coşmar care nu-mi dă pace de luni de zile. Ceva dureri? Vă putem administra un sedativ. A, nu, nu este cazul, doar o programare cât de curând, dacă se poate. Se poate, mâine dimineaţă la ora 5. Să fiţi punctuală, domnul doctor este foarte aglomerat.

Adormise mai liniştită şi se trezise la ora 4, se pregătise în grabă de plecare şi pornise pe jos, până în celălalt capăt al oraşului, unde îşi avea cabinetul psihologul, dat fiind faptul că în toate lunile astea nu reuşise să dea peste un mecanic care să îi repare maşina. Ba, mai mult, în trei rânduri reuşise să convingă trei mecanici să vină cu ea la faţa locului, în parcarea unde se afla maşina, dar toţi îi spuseseră, după o uitătură încruntată şi cam superficială, că nu este nimic de făcut.

Ajunse la 5 fără 5 minute în sala de aşteptare a psihologului şi mare îi fu mirarea când dădu nas în nas cu tatăl ei, care şedea stingher şi trist pe un scaun. Nu ştiuse că şi tatăl ei are probleme şi, mai ales, că venea la acelaşi psiholog. Era, într-adevăr, cel mai cunoscut din oraş, dar tot era o coincidenţă destul de mare. Vru să îl îmbrăţişeze şi să îl întrebe ce probleme are, însă vocea de la telefon ieşi de după biroul înalt de recepţie şi îi explică, pe acelaşi ton calm, că tatăl ei, fiind aparţinătorul ei, fusese sunat să vină să participe la şedinţele de psihoterapie care vor urma. La  toate? Da, la toate. Bine, dar de unde aveţi numărul de telefon al tatei? Cum de unde?! Este trecut în asigurarea dumneavoastră. Asigurare, ce, cum? Am venit la o simplă consultaţie, nu cred că era cazul… Nimic nu e simplu, spuse vocea calmă a femeii care, în treacăt fie spus, nu prea avea cine ştie ce trăsături pe faţa serioasă. Nu mai întrebă nimic, se aşeză lângă tatăl trist, îi luă mâna în ale ei şi începu să-i povestească despre coşmarul ei, despre cum nu se prea odihnea, încercând să-l liniştească. Tatăl o mângâie pe cap, o sărută pe frunte şi suspină adânc. O uşă se deschise brusc făcând curent şi în cadrul ei se ivi privirea încruntată şi vocea groasă a psihologului, care îi invită în cabinet. Ce boli a avut până acum? Păi nu prea multe: o apendicită, o amigdalită, virozele obişnuite ale fiecărui an, ah, da, şi o durere surdă în partea stângă în momentul în care constatase că maşina nu porneşte, cu câteva luni în urmă, când trebuise să plece la munte cu nişte prieteni. În partea stângă, unde anume? În toată partea stângă, o duruse pentru câteva secunde toată partea stângă, de sus până jos, dar asta nu era o boală, ci pur şi simplu îşi amintise acum. Psihologul îşi încruntă sprâncenele şi, mai mult, scoase o seringă, se apropie de ea şi, fără să spună nimic, îi administră intravenos lichidul incolor. Acum ar trebui să doarmă, anunţă el.

Se trezise acasă, în pat, pe la ora amurgului, neştiind cine o adusese sau cum ajunsese aici. Presupuse că tatăl ei era responsabil, aşa că nu-şi făcu griji. Se întrebă, totuşi, când era următoarea programare la psiholog, pentru că nu putea fi gata dintr-o singură şedinţă în care mai mult dormise.

În zilele următoare constată că alarma de la telefon, setată, probabil, tot de tatăl ei, o anunţa cu o oră înainte că trebuie să meargă la psiholog. Se îmbrăca în grabă de fiecare dată şi alerga o bună bucată de drum, ca să nu întârzie, doctorul îi administra injecţia intravenos, după ce o mai întreba, încruntat, una-alta, iar spre seară se trezea acasă, în pat. Cu toate astea, însă, coşmarul nu încetase să apară. Uneori imaginea era puţin distorsionată, alteori se simţea ca în visul altcuiva, dar coşmarul îşi relua filmul la ora bine-ştiută, în fiecare noapte.

Într-una dintre şedinţe încercă să-i sugereze medicului să apeleze şi la alte metode, poate cea cu medicaţia nu era cea mai potrivită de vreme ce ea tot avea coşmarul, dar apoi constată că alarma nu-i mai sună niciodată pentru a se duce la psiholog.

Stătuse o vreme aşa, ruptă de lume şi obosită, până într-o seară când, de afară, se auziră sirene, multe, de toate felurile. Se uită pe fereastră şi fu orbită de girofarurile multor maşini de poliţie, de pompieri, ambulanţe, chiar. Se uită la ceas: 19:43. Zgomotul infernal îi făcu capul să zvâcnească, iar în partea stângă simţi o durere sfâşietoare. Încercă, cu toată durerea şi disconfortul, să vadă pentru cine veniseră toate acele maşini, aşa că deschise fereastra şi se aplecă peste marginea ei. Se simţi brusc ridicată de picioare, aproape smulsă şi urcată pe ceva. Căzuse în gol, pe geam? Leşinase? Cineva îi trăgea de piciorul stâng mai-mai să i-l smulgă, altcineva îi fixa mâna stângă, legând-o strâns cu ceva, iar cineva îi ţinea capul a cărui parte stângă şi-o simţea udă şi arzândă, în mâini. Un zgomot de elicopter ce se menţinea în aer la punct fix o făcu să ridice privirea. Nu văzu nimic, o perdea neagră-roşietică îi invada ochii, doar auzi, deşi aceeaşi perdea îi invada şi timpanele: semne vitale extrem de slabe, trebuie dusă cât se poate de repede. Cum naiba căzuse pe geam? O fi un nou coşmar? Îşi aminti ora la care se uitase la ceas, 19:43, şi îşi aminti, de parcă putuse să uite vreo secundă, ca era aceeaşi oră la care adormise în seara când trebuia să plece în munţi, dar nu mai plecase din cauza maşinii. Se linişti, oarecum. În afară de o psihoză care îi declanşa coşmaruri când adormea la ora 19:43, nu avea ce altceva să fie. Era, totuşi, interesant cum în coşmarul cel nou îşi amintea în detaliu de coşmarul cel vechi. Şi cum în coşmarul cel nou ştia că e într-un coşmar. O lumină albă, intensă, îi intră pe neaşteptate în ochi. Vino, te aşteptam, îi şopti vocea blândă şi binecunoscută a mamei sale moarte. Pe un ecran mare, ca de cinematograf, începură să se proiecteze cu viteză imagini: ea urcându-se în maşină, ea rulând pe drumul cu serpentine, ea închizând ochii inundaţi de soarele apărut brusc dintre copaci, ea punându-şi ochelarii de soare, clipind des ca să-şi limpezească câmpul vizual inoportunat de lumina stridentă, ea trecând prin golul din parapet, ea izbindu-se de pământul negru, amestecat cu frunze uscate, din fundul prăpastiei. Ea izbindu-se de pământul negru din fundul prăpastiei, ea scoasă de paramedici dintre fiarele maşinii şi urcată în elicopter, un crainic TV care anunţa că maşina scoasă din prăpastie în urma accidentului de vineri seara, de pe drumul 72, este daună totală, strigătul sfâşietor al tatei, vocile fără chip din jurul ei. Şi înţelese. Ceasul arăta verde şi mare, cu vocea gravă a medicului încruntat: ora decesului: 01:01.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s