Metamorfoză

Aveam 18 ani fără două săptămâni. Fix atât, pentru că era ziua prietenei mele, care e cu două săptămâni bătute pe muchie mai mare decât mine. Mare chef, mare – majorat. Aveam un costumaş nou, cu fustă cam cu o palmă deasupra genunchilor şi betelie lată pe care o întorceam astfel încât fusta să fie cu două palme deasupra genunchilor. Şi taior. Eram slabă şi deşirată, cam ca o Olive puţin mai scundă şi încă nu eram contabilă ca să ştiu cum se compensează plusurile cu minusurile. Jumătate de noapte am arătat ca pregătită pentru un interviu de angajare, apoi mi-am luat blugii franjuraţi, tăiaţi, dezmăţaţi, pe care îi franjurasem, tăiasem şi dezmăţasem în secret, fără ştirea mamei şi îi ascunsesem în plasa cu pantofi de schimb, blugi normali şi tricou pe care o luasem cu mine la indicaţiile prietenei mele. Dar să nu anticipăm.

Aşadar, lume multă, muzică, semiîntuneric agitat de un glob disco ce-şi arunca haotic pornirile sclipicioase, astfel că, din când în când puteam fi zărită stând cuminte pe scaun, cu mâinile împreunate în poală, uitându-mă când în stânga, când în dreapta, ca să nu mă uit înainte, pentru că de acolo veneau două perechi de priviri întrebătoare: una căpruie, înflăcărată, de sub păr negru ca tăciunele, rockereşte crescut, alta verde, senină, timidă, sub păr blond închis, tuns şcolăreşte. Mi-era cald şi nu înţelegeam ce au de văzut la mine cele două priviri, aşa că am continuat să mă uit când în stânga, când în dreapta, stingheră, cu mâinile în poală şi obrajii în flăcări. Era primul chef la care am avut voie să merg şi, probabil, nu aş fi avut voie nici la ăsta dacă nu ar fi fost al celei mai bune prietene ale mele şi dacă părinţii noştri n-ar fi fost, la rândul lor, prieteni. Eram ca o fată de pe vremuri la primul ei bal şi chiar mă gândeam la asta când am constatat cu stupoare că prietena mea se îndreaptă spre mine, urmată de cele două priviri cu tot cu carne şi oase, şi am îngheţat. Mă gândeam, paralizată, dacă să fug sau să stau. Dacă fugeam, trebuia să mă opresc direct acasă şi să nu mai ies niciodată. Dacă stăteam, trebuia să vorbesc cu posesorii privirilor, lucru imposibil, aşa că, cu riscul de a rămâne fată bătrână, m-am ridicat în picioare să fug.

– Ea este prietena mea cea mai bună, am auzit-o, ameţită, pe prietena mea cea mai bună.

Cum, n-am fugit?

– El e H, el e G, sunt prieteni de-ai lui I, ştii tu, am fost anul trecut în tabără cu ei, mi i-a prezentat ea cu subînţeles, ceea ce însemna că trebuia să înţeleg că G era tipul de care venise îndrăgostită lulea din tabără, anul trecut, iar H era tipul care se îndrăgostise de verişoara altei prietene, tot în tabără, tot anul trecut. Deci personajele poveştilor, despre care auzisem atâtea lucruri încât mi se părea că le cunosc, prindeau viaţă. Între timp, prietena mea nu mai era chiar lulea, iar H nu o mai suporta pe verişoara celeilalte prietene, pentru că era superficială. În ochii lui verzi plutea, încă, o undă de tristeţe la amintirea dezamăgirii.

După câteva minute bune de povestit de-ale vieţii, H m-a invitat la dans, sub privirea zâmbind cu subînţeles (cum altfel?!) a prietenei mele şi sub cea întunecată, de zeu ofensat, a lui G. Am dansat frumos, lent, cu mâinile corect aşezate şi cu privirile-mi îndreptate când în ochii lui G arzând pironiţi spre mine din capătul celălalt al încăperii, când spre buzele lui H atunci când îmi vorbea. Privirile lui H erau suspendate undeva între ochii mei şi cei ai fetei care îl dezamăgise cu superficialitatea ei şi care îşi făcuse apariţia cu câteva minute în urmă. A urmat alt dans, legat de primul, apoi altul, legat de al doilea. Apoi H s-a gândit, cred, că a făcut-o geloasă destul pe verişoara prietenei, astfel că mi-a dat drumul.

În secunda următoare, ochii înflăcăraţi ai lui G m-au luat pe sus. Metallica, un slow, cred că One. Era înalt şi frumos G, în sensul cel mai propriu al cuvintelor ăstora. Şi nu vorbea decât din priviri. Eu eram mică, foarte mică, de obicei invizibilă şi în timp ce mă cuprindea cu braţele pe după mijloc şi mă trăgea spre el, mă gândeam că sunt într-un film în care cineva a pus pariu cu altcineva că…, apoi buzele lui s-au aplecat spre ale mele şi şirul gândurilor mi-a fost bruiat, ba chiar dezafectat pentru câteva zeci de secunde bune, timp în care G îmi luase cu asalt limba, buzele, iar braţele lui mă ţineau strâns lipită de el. M-am trezit când mama prietenei mele a aprins lumina în sala de bal, căutând-o din priviri pe fi’-sa, pentru că, (nu?!), urma tortul. Eram hipnotizată, transpusă, fascinată, înmărmurită, încântată, fermecată, minunată, siderată. Ladies and gentlemen, the first kiss!

Am mâncat tort, mi-am schimbat hainele de aspirantă la un post serios cu cele de rocker rebel ce devenisem în timpul acelui sărut magic şi mi-am văzut de treburi. Următoarea mea treabă a fost H. Şi Pink Floyd, Led Zeppelin, Uriah Heep, Deep Purple. Culmea, pe verişoara prietenei din tabără o chema ca şi pe mine. Destin să fi fost?

Reclame

6 gânduri despre &8222;Metamorfoză&8221;

  1. Am deschis un sertar cu admirația pe care o poți avea pentru cineva care nu numai că dovedește că nu are nimic de ascuns, dar arată că are multe de spus și te face să-ți dai seama că poți deveni un bun ascultător. Nu știu dacă m-am priceput să admir, dar cu siguranță că tu te pricepi să pictezi peisaje frumoase și să le dai viață. Am ocolit puțin acest sertar cu secrete căci mă făcea să mă simt ca un intrus dinainte să-l deschid. Acum mă bucur că am făcut-o și îndrăznesc să-ți cer voie să-l mai deschid și cu alte ocazii, pare că sunt multe de învățat aici. Mulțumesc!

    • Eu îți mulțumesc! Ca de obicei, cuvintele tale sunt măgulitoare. Poftește când dorești printre secretele mele, mă bucur că îți plac. Mie îmi fac bine „desecretizările” astea: mă privesc cu ochi de soră mai mare, mă țin de după umeri și-mi povestesc 🙂

      • Nu-mi dau seama dacă se observă, dar mă simt bine primit. Cât despre răspuns… m-am obişnuit să le împleteşti aşa de bine încât nu mă mai miră nimic. 🙂

    • Pe voi nu vă ținea mama voastră sub cheie și nici nu erați exagerat de timizi. Dar am recuperat. Totuși, lucrurile trebuie făcute la timpul lor.
      Cât despre povestea ta, mi-a plăcut mult și cum ai scris-o și ea în sine, pare ruptă din romanele pe care le citeam pe vremea când nu făceam nimic cu nimeni 😀

      • Chestia cu cheia nu tine, ca doar nu era casnica sa te supravegheze non-stop. Si chiar asa fiind, cind chiuleai de la scoala, multe se puteau intimpla cu timiditatea ta 😉 Oricum, ce-a fost a fost si ma bucur c-ai recuperat. 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s