Abstract

untitled

Litere îi alergau printre lacrimi pe care îi venea să le plângă sau să le râdă, dar pe care, din cine ştie ce motiv neimportant, nu le putea nici plânge, nici râde. Litere haotice, fără vreo legătură unele cu altele, mai mult consoane, deşi avea nevoie ca de aer de o vocală. De una puternică, pe care s-o poată folosi pe post de urlet definitiv. Constatase că în ultima vreme îi venea din ce în ce mai des să urle, dar, din lipsă de vocale, tot amâna. Lua câte o mână de litere, le arunca într-o ordine oarecum coerentă pe albul foii goale din faţa sa şi se liniştea pentru o perioadă scurtă de timp. Dar urletul creştea cu fiecare amânare, de parcă nu credea că asta e doar o soluţie temporară şi că o să vină şi vremea lui. Devenise o entitate, aproape că nu-l mai putea controla, aproape că s-ar fi putut urla singur. Doar că, din fericire pentru amândoi, şi el avea nevoie de o vocală, altfel ar fi fost doar un icnet sau, în cel mai bun caz, un geamăt. Orice altceva nu s-ar fi ridicat la înălţimea orgoliului său de urlet.

Incoloră situaţie!

Pentru că, de câte ori se vedea cu foaia albă în faţă, îi veneau în minte, scrise frumos, de mână, cu stilou cu cerneală albastră pe foaie albă, cu litere nervoase, mici şi ascuţite precum omul din gura căruia ieşiseră, următoarele cuvinte: cel mai greu lucru din lume e să ai în faţă o foaie albă. Să ştii că poţi face orice din ea, dar să nu ştii de unde să începi. Sau cum. Să te uiţi la literele de pe tablă şi să nu ştii în ce ordine să le aşezi. Să ştii că nu poţi să le spui nimănui, deşi ai vrea atât de mult să le poţi urla franc, natural, fără chin, fără teama că, odată scăpate, se vor întoarce împotriva ta. Să poţi să faci din toate literele o singură vocală, mare, rotundă, un fel de o spart sau un fel de a deschis, sau, dacă nu e de ajuns, să inventezi o nouă literă, una numai a ta, pe care să o poţi folosi oricând, în loc de orice. Un fel de joker al literelor, care să exprime cu acurateţe ceea ce vrei să exprime.

Ideală lipsă de realism…

Însă, de vreme ce nu putea urla sonor de câte ori îi venea şi nici vocala perfectă nu o deţinea, avea nevoie de o alternativă viabilă. Şi cum nimic nu prevestea un final fericit al situaţiei, atunci când simţea consoanele alergându-i printre lacrimi, îşi aşeza degetele pe litere, închidea ochii şi lăsa urletul să inunde foaia albă în forma imperfectă, lipsită de vocale, pe care o putea.

Apoi respira adânc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s