#gatavara

A venit toamna. Scrie peste tot: hello, September!, de parcă toată lumea de-abia a aşteptat venirea toamnei, urând cu înverşunare şi dorindu-şi să treacă odată vara. E adevărat că la un moment dat te saturi de orice, oricât de mişto ar fi, dar la fel de adevărat e că imediat ce vor începe ploile, aceeaşi lume care s-a bucurat hello, September!, va începe să plângă #gatavara. Ştiu eu.

Până una-alta, hello, September! Bine ai venit cu zacuscă făcută de mama, copil adolescent în prag de începere a liceului, copil de clasa întâi în prag de începere a clasei întâi, vişinate (două feluri, făcute de mama mea şi mama lui), iubit nefericit de făcut fericit şi câte şi mai câte.

Dintre toate, însă, cel mai mare stres al meu e şcoala: nu mi-a plăcut niciodată. Nici a mea, nici a copiilor mei şi, sunt ferm convinsă, nu-mi va plăcea nici cea a copiilor copiilor mei, dacă nu cumva până atunci o să fiu senilă şi, implicit, senină. Şcoala, pentru mine şi ai mei, e un loc unde ţi se impune de către oameni naşpa să faci chestii pe care nu vrei să le faci. Chestii la fel de naşpa ca oamenii care ţi le impun, cum ar fi să memorezi inutilităţi pe motiv că trebuie să ţi se pună o notă. Nu zic că mi-au displăcut chiar toate, dar lucrurile şi oamenii care mi-au plăcut la şcoala mea sau a copiilor mei sunt puţine în comparaţie cu lucrurile care nu mi-au plăcut. Ştiu, sunt greu de mulţumit, dar când vine profa de muzică şi primeşte toate fetele din clasă la cor, başca şi vreo doi-trei băieţi, iar pe tine te lasă pe dinafară pe motiv că nu ai voce, când tu ştii de la patru ani toate melodiile, cu versuri cu tot, ale formaţiei ABBA, e dureros. Sau când învăţătoarea copilului te întreabă dacă ai fumat când erai gravidă, de e copilul aşa vioi. Sau când învăţătoarea celuilalt copil îţi acuză copilul că vrea să se joace, în loc să fie atent la ambiguităţile plictisitoare până în măduva oaselor pe care le debitează ea conform programei, iar tu, în loc să fii o mamă responsabilă şi să fii de acord cu doamna, îţi vine să caşti şi s-o înghiţi, setată fiind în prealabil pe modul răbdător-silenţios, ca să nu se lase cu păruială. Până la un moment dat îţi faci probleme că eşti singura căreia i se par aiurea unele lucruri. Apoi, într-o zi, îl auzi pe colegul lu’ ăla micu’ al tău zicând că ăla micu’ al tău a fost deştept doar două zile săptămâna asta, deoarece aşa a zis doamna în faţa clasei. Noroc că, în timp ce te pregăteşti să te transformi în Uma Thurman în Kill Bill, o altă mămică, pe care o ştii de ceva timp, te trage afară pe hol şi îţi spune cu toată seriozitatea să-ţi iei copilul de acolo şi să fugi cu el, ca ţi-l stresează aia de dracu’-l ia, povestindu-ţi ce a păţit cu copilul ei cel mare din aceeaşi cauză. Apoi începi să te gândeşti că bancul cu contrasensul nu e tocmai întâmplător. Da, tu eşti nebunul de pe contrasens, dar nu vrei nici în ruptul capului să mergi în aceeaşi direcţie cu ăia normali în felul ăsta. Bine că suport moral este: zacuscă şi vişinată. Bring it on, September! Şi bine ai venit!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s