Imponderabilitate

untitled

Prolog

Demult, iarna, curţile încremeneau albe, sfârşindu-se mute în zidul gros, ce se ridica rece, gol şi întunecat, lăsând impresia că niciodată nu fusese altfel. Ferestrele caselor, împodobite cu flori mari de gheaţă, se încrustau în zidul mohorât de pe partea opusă zidului gros, sub acoperişurile din care pufăiau, serioase, coşurile de fum. Gang, casă, gang, casă, turn, gang, toate aliniate cuminţi. Turnul se înălţa şi el gol, de parcă iedera nu se căţărase niciodată până în vârful lui şi nu-i acoperise niciodată geamlâcurile prin care glasuri de copii curajoşi răzbăteau până jos. Zăpada se aşternea neatinsă dintr-un capăt în altul al curţilor, înconjurând blând mărul bătrân, acoperind cu totul piatra mare şi pătrăţoasă de la baza lui. Oamenii intrau în case prin gangurile ce dădeau direct în stradă. Singur, copilul din casa cu turn făcea potecă dintr-un capăt în altul al curţilor, în fiecare iarnă.

Complet-fericirea şi bărbatul complet diferit

Asfaltul lucea negru în noaptea ce se lăsase. Ziua trecuse sfâşietor de repede şi de lent în acelaşi timp, de parcă clipele se grăbeau să treacă în timpul lor de clipe şi se izbeau de aşteptarea care le ţinea câteva secunde în loc. O întârziere de câteva secunde a fiecărei clipe este, de cele mai multe ori, covârşitoare. Ninsese toată ziua şi mă gândisem că bărbatul complet diferit n-o să poată ajunge, că nămeţi uriaşi îi vor bloca drumul şi va fi nevoit să o ia în altă direcţie care îl va duce, în siguranţă, departe de mine. Asta aşteptam, de fapt. Ar fi fost a doua oară, nu aveam motive să mai cred că va fi aievea. În mintea mea aproape că se şi întâmplase, de aceea nu ştiu exact dacă timpul ar trebui să fie trecut sau viitor anterior dezastrului.

Aşteptam, aşadar, ca dezastrul să se producă, aşa că îmi dădusem genele cu rimel şi buzele cu luciu de buze. Deziluzia trebuia să fie cu atât mai mare cu cât, atunci când m-aş fi privit în oglindă, mi-aş fi văzut rămăşiţele neatinse nici măcar de speranţa care ar fi zăcut în aşteptarea ce oprea clipele în loc.

Şi totuşi a venit.

Mă gândesc de zile întregi şi trebuie să-mi leg gândurile. Nu ştiu să vorbesc, mai ales atunci când cuvintele înseamnă altceva rostite. Îmi ţin minte privirea goală din seara aia. Bărbatul complet diferit m-a întrebat unde am plecat. Am fugit, a trebuit să mă smulg, m-am ascuns. El era adevărat, iar eu, din păcate, nu eram nebună.

Mi-e dor de tata.

Azi am văzut un bărbat care semăna oarecum cu el. Oricine seamănă oarecum cu el îmi sfâşie inima. Ca şi cum în momentul acela conştientizez pentru prima dată că el nu mai e. Şi nici n-o să mai fie vreodată. Că niciodată, NICIODATĂ, braţele mele nu se vor mai încolăci după gâtul lui, picioarele nu-mi vor mai atârna de-a lungul picioarelor lui şi paşii lui liniştiţi nu-mi vor mai purta somnul prin noapte. Niciodată… Tati, tati, ia-mă în braţe, îl imploram cu ochii în ochii lui şi mâinile ridicate rugător spre umerii lui. Şi mă lua. Nu te mai iau în braţe, eşti mare, râde lumea de noi. Şi mă lua.

Te-ai simţit vreodată completă? Eu da. E ca şi cum ai fi fericită. Complet fericită. E indescriptibil. Apoi uiţi că eşti completă, zici că aşa trebuie să fii, că ţi se cuvine. Dar nu. Uitarea e antidotul complet-fericirii. Iar el, bărbatul complet diferit, e suma tuturor proiecţiilor şi aşteptărilor mele. Suma tuturor lucrurilor, senzaţiilor, zâmbetelor şi lacrimilor pe care le-am vrut şi nu le-am primit.

Într-o zi m-am luat în braţe.

M-am luat în braţe, aveam atâta nevoie. Eram atât de mică. Ce faci, tu, fetiţă?, m-am întrebat. Şi am plâns cu capul pe umărul meu. Mi-am promis că n-o să mai plec niciodată, că voi rămâne aici, cu mine, orice ar fi. N-am mai fost niciodată atât de completă eu cu mine. Mă uram? Acum mă iubesc. Cred că îmi era frică de mine, dar am ajuns să mă cunosc. Aşa mi-am dat seama că n-o să fiu în stare să-l fac fericit pe bărbatul complet diferit, oricât timp mi-ar da. Oricât timp mi-aş da. Într-o zi m-am gândit că poate o să fiu fericită în viaţa următoare. A fost un gând bun, aproape că mi-am suportat moartea. Stăteam într-o rână pe pat şi, pentru prima dată, preţ de o fracţiune de secundă, mi s-a părut acceptabilă. În viaţa asta mi-a scăpat esenţialul.

Cu toate astea…

-Mă mai iubeşti sau nu? Ca să ştiu.

Apărarea e cel mai bun atac. Am nevoie să fug. Şi să mă opresc.

Niciun alt gând

Dimineaţa bâjbâia chiaună, căutând din ochii întredeschişi sunetul alarmei ce o anunţa ca un valet sârguincios. Septembrie, ziua începuse să se îndese în sacul gros al iernii. Bărbatul complet diferit m-a tras spre el cu braţe ferme. Îmi era frig. Stăteam cu ochii închişi şi mă gândeam că trebuie să înlocuiesc cearceaful cu o pătură. Căldura bărbatului complet diferit mi-a alungat toate gândurile. Era ceva în el, în braţele lui, care mă făcea să nu mai vreau nimic altceva. A început să mă mângâie încetişor, tandru şi neaşteptat pe păr. O pornire pe care nu o poţi avea fără să o simţi. Am deschis ochii şi m-am uitat la el. Mă privea zâmbind, mulţumit că m-a găsit acolo.

Epilog

Iernile copilăriei nu sunt pansamente.

(Foto: http://androbeta.deviantart.com/art/IMPONDERABILITATE-151928139)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s