Rădăcini

the-black-rose1

Omul aruncă trandafirul cu ciudă, apoi se lăsă să cadă pe un scaun, cu capul în mâini şi coatele sprijinite de masă. Trandafirul simţi picăturile de apă ce curgeau pe el din ochii închişi ai omului. Încercă să soarbă câteva, deşi ştia că erau sărate. Mai mult, ştia că odată ce va sorbi din ele, se va simţi trist. Nu că altfel ar fi avut vreun motiv să fie vesel: la urma urmei, era pe moarte, dar se simţea oarecum împăcat. Omul suspinase o bucată de timp, picurând apă sărată pe frunzele verzi, pe petalele negre şi pe tulpina din ce în ce mai seacă a trandafirului, apoi se linişti. Deschise ochii, văzu ca prin ceaţă pata întunecată de culoare a florii, o ridică şi o privi cu o infinită tristeţe.

– Tu trebuia să fii simbolul dragostei mele pentru ea, îi şopti trandafirului. Acesta îşi strânse petalele, îşi lăsă în jos frunzele ca pe nişte braţe pe care, din cine ştie ce motiv absurd, le ţinuse până atunci în sus şi oftă adânc. Încă simţea apa sărată ce cursese din ochii omului cum i se prelinge printre petale şi îşi simţi, precum un olog rămas fără picioare, rădăcinile din care fusese smuls. Apoi simţi privirea omului aţintită într-un fel ciudat asupra lui. Ce se întâmplase? Era ca şi cum îi auzise oftatul, dar ştia că acest lucru nu era posibil. Omul îşi trecu vârfurile degetelor peste petalele lui, ca o mângâiere, ţintuindu-l în continuare cu privirea.

– Arăţi de parcă simţi şi tu ce simt eu, suspină omul. Să te pun în apă, poate îţi revii.

Omul luă o vază frumos decorată manual, o umplu până pe la jumătate şi puse trandafirul în ea. Apa, la fel de moartă ca şi el, îi pătrunse prin tulpina seacă precum un suflet dezrădăcinat, făcându-l să geamă de o durere surdă. Avea nevoie de sevă, pe care i-o puteau da doar rădăcinile lui.

– Acum nu mi s-a mai părut, chiar ai gemut, i se adresă, din nou, omul, privindu-l uimit.

– Lasă-mă să mor, şopti trandafirul.

Omul se apropie de el, crezând că are halucinaţii. Suferinţa poate provoca, într-adevăr, halucinaţii. Cu toate astea, îşi aplecă urechea, aproape atingând petalele trandafirului, şi spuse:

– Repetă!

– Lasă-mă să mor, şopti din nou trandafirul, vlăguit. Scoate-mă din apă şi lasă-mă să mor.

Ştia că nu mai era mult, agoniza de zile întregi. La ce bun să-l mai ţină în viaţă pentru câteva zile aşa, muribund?

Omul scoase trandafirul din apă şi îl aşeză, uşor, pe masă. Nu-i venea să creadă, încă era convins că halucinează, însă era atâta durere în şoapta trandafirului, că nu se putuse abţine.

– Cine eşti? întrebă prosteşte omul.

– Sunt exact ceea ce sunt – un trandafir, şopti din nou planta.

La început trandafirul nu înţelesese. Plânsese şi jelise în sinea lui, radiind de frumuseţe pe dinafară, proaspăt şi viu. Contradictoriu.

Rădăcinile lui se aflau într-o mare grădină de trandafiri. Era dintr-un soi nobil, rar, cultivat cu grijă. Petalele lui erau negre, mătăsoase, de o frumuseţe nemaiîntâlnită, iar rădăcinile lui erau puternice. Din ele creştea, îmbobocea şi dădea în floare de zeci de ori în fiecare an. Şi de zeci de ori în fiecare an era tăiat, pus la grămadă cu alţii ca el în găleţi cu apă şi transportat într-un loc din care era luat, inevitabil, de către oameni.

Oamenii – descoperise el de-a lungul timpului – erau nişte creaturi fără rădăcini, ce se plimbau de colo-colo, explodând în tot felul de sentimente neaşteptate. Ajunsese, dezrădăcinat şi frumos ambalat, în cele mai diverse locuri, în cele mai diverse mâini şi în cele mai diverse vaze. Uneori adusese bucurie, alteori lacrimi, uneori sfârşise în câte o cameră întunecată, alteori fusese lăsat să se usuce şi, aşa mort şi palid fusese închis pentru eternitate între paginile vreunei cărţi. Cunoscuse o mulţime de oameni: unii îl mângâiaseră, unii îl sărutaseră, alţii îl aruncaseră cu indiferenţă, alţii plânseseră umplându-i petalele de acea apă sărată numită lacrimi. La început se mirase: el era cel în agonie, cel dezrădăcinat, dar oamenii ăştia, creaturile acestea păreau că suferă infinit mai mult decât el. Chiar şi în cea mai mare explozie de bucurie pe care o provocase, văzuse o urmă de tristeţe. La început nu înţelesese, apoi, în timp ce era copleşit de sentimentele pe care oamenii şi le revărsau asupra lui, pricepuse: ei nu aveau rădăcini. Şi îi fu milă de ei.

Omul la care nimerise de această dată era primul care îi auzise suspinul. Poate credea că înnebunise, dar, din câte îşi dădea seama trandafirul, omul era atât de fascinat de el, încât era dispus să creadă ceea ce doar i se părea că vede şi aude, iar lucrul ăsta părea să îi mai înmoaie suferinţa. Trandafirul intră în joc; nu mai avea, oricum, nimic de pierdut. Îi povesti omului cum ei, trandafirii, odată smulşi din rădăcinile lor, rămâneau ca şi cum li s-ar fi smuls sufletele. Asta nu-i împiedica să-şi umple locul gol cu durerile oamenilor, fapt care făcea ca agonia să le fie cu atât mai grea. În loc de sevă, le circulau prin tulpini sentimente care nu erau ale lor.

Şoapta trandafirului muribund pălea din ce în ce mai mult pe măsură ce îşi spunea povestea. Omul oftă adânc, acoperindu-i petalele cu palma căuş, ca pentru a-l proteja. Nu ştia dacă fusese vis sau aievea. Avea, însă, sentimentul că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Trei zile mai târziu, omul privea trandafirul încremenit şi uscat, ca şi cum îşi privea sufletul. Trebuia, neîndoielnic, să prindă rădăcini.

Reclame

2 gânduri despre &8222;Rădăcini&8221;

  1. Noi, oamenii, suntem un soi ciudat de trandafiri. Ne purtăm rădăcinile mai mult în noi înșine, doar arar le lăsăm în afara noastră, să se strecoare în pământul reavăn.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s