Nefiinţă

Cândva, demult, o mamă şi-a pierdut copilul. Nu contează cum, ci doar că, din nefericire, ea a fost singura care nu a putut înnebuni. Şi-a dus durerea pe picioare, în timp ce toţi în jurul ei s-au prăbuşit. Poate tocmai de-aia nu s-a putut lăsa să se piardă, deşi ar fi avut atâta nevoie.

Altă dată, tot demult, un tată şi-a pierdut copilul şi, odată cu acesta, s-a pierdut şi el. Firesc, şi nimeni nu l-a condamnat. Doar au vorbit în şoaptă, un timp, îngroziţi, apoi l-au lăsat să-şi vadă de fantasmele lui.

Nefiinţa este cea mai dureroasă formă de conştientizare a efemerităţii noastre. Atunci când ajungi să simţi aproape fizic cât e de subţire linia dintre aici şi nicăieri. Paradoxal, însă, atunci când nefiinţa este a fiinţei zămislite din tine, linia asta pare să se îngroaşe, iar tu rămâi stană de piatră, mai nemuritor ca oricând, aici. Şi tot ce vrei e să fii nefiinţă în locul ei, să pleci tu înspre nicăieri. Modurile în care poţi să înnebuneşti temporar sau definitiv sunt diverse, doar că asta nu e nebunie. E durere. Şi eşti norocos dacă înnebuneşti, căci altfel ar trebui să fii lucid în faţa nefiinţei şi să vezi că nu ai cum să mai fii întreg vreodată. Cum ai putea să te reîntregeşti din nefiinţa fiinţei zămislite din tine? Cum ai mai putea să dormi, să respiri, să mergi? Cum ai mai putea să fii?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s