Doi ani

iernile veneau, unele triste, altele repede, altele albe, altele singure, şi niciuna nu pleca cu mâna goală. îmi luau ba o bucurie, ba o linişte, ba un bec de la vreo veioză pe care o foloseam pe post de far, să nu mă pierd în marea de gânduri, unde deseori furtunile sunt neînchipuit de violente. apoi a venit o iarnă în care n-am mai avut nimic şi am început să scriu. era în decembrie şi îmi ţiuiau urechile de atâta destrămare. lumea nu mai era aşa cum o ştiam eu.

se împlinesc doi ani de atunci şi am vrut să îi spun la mulţi ani blogului meu, schimbându-i tema cu cea pe care am folosit-o prima dată. nu ştiu cum am scris, nu asta contează. contează că blogul ăsta a fost în ăştia doi ani prietenul, psihologul, jurnalul, batista, preşul, plapuma, adăpostul, umărul, ospiciul, cămaşa de forţă, rujul şi, nu în ultimul rând, cartea mea cea mai frumoasă. i-am pus numele ăsta aparent siroposo-anost dintr-o cauză complet practică: dimineţile, pentru mine, erau cele mai grele, urâte şi împovărătoare perioade ale zilei şi trebuia să le domesticesc cumva. aşa că m-am apucat să le întind aici, aşa zgrumţuroase cum veneau, până am învăţat să le netezesc. ori s-au netezit ele singure, cu timpul, cuvânt cu cuvânt.

mă întreb cum aş fi fost acum fără blogul ăsta. cum s-ar fi scurs timpul mocnind tot ce am ars aici? aş fi ajuns să am ce am acum? aş fi înnebunit de tot? ai fi ştiut ce simt şi cum sunt pe dinăuntru? eu aş fi ştiut? aş fi avut curajul vreodată să-ţi spun că te iubesc? sau să mă disec în felul ăsta? aş fi ştiut vreodată de ce mă doare cu adevărat?

iarna asta a venit caldă, atât de caldă că mă cam înspăimântă, ca toate lucrurile bune, calde şi nespuse care îmi ies în cale: mi-e teamă să nu se spulbere, să nu fie atât de fragile încât să le pot distruge de frică să nu se spulbere.

înţelegi?

îmi recitesc sfâşierile cu conştiinciozitatea unui copil, pe care, a doua zi, îl ascultă la prima oră, pentru notă. să nu le uit, mi-e frică să le uit. mai bine le retrăiesc, să fiu pregătită dacă ar fi să se întâmple iar. şi să nu uit că dimineţile zgrumţuroase nu trebuie să ducă, neapărat, la dispariţia mea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s