Între timp

un copil începe să existe atunci când te-ai gândit prima dată la el

Câţi ani aveai? 9? 10? Mai ştii cum am plâns amândoi că nu există Moş Crăciun? Şi cum, cu un an înainte, când toţi copiii vorbeau la şcoală că nu există, tu te-ai decis să mai crezi încă un an că nu-i aşa? Nu ştiu de ce m-au năpădit amintirile astea acum. De fapt, tu ştii că ştiu, cred că mă cunoşti mai bine decât oricine, deşi nu ştiu dacă e atât de bine. Nu ştiu dacă e bine să afli atât de devreme că mama ta e om şi face greşeli. Multe, unele mari şi de neşters. Mă doare sufletul, băiete, ştii? Am reuşit să te îndepărtez şi pe tine şi cel mai tare mă doare că nu ştiu când. Eşti adolescent, ştiu, dar mi-am zis mereu că dacă suntem prieteni, n-o să ajungem niciodată aici. Că n-o să ajung niciodată mama de care te ascunzi, căreia îi deteşti ideile, cu care ţi-e ruşine. Dar asta e, trăim vremuri ambigue, ieşim noi şi din asta. Între timp, vreau să ştii că sunt mândră de tine, ai crescut frumos. Nu vreau să te mai plictisesc, poate mai încolo, când s-or mai limpezi apele. Vreau doar să ştii că sunt aici, mereu. Şi nu, nu sunt oarbă, te văd exact aşa cum eşti încă dinainte să fii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s