Frunze

Bradul imperfect

Tata a murit și a luat bradul de Crăciun cu el. Așa am crezut până acum. Am mai crezut și că mama a lăsat lucrurile așa, pentru că nu și-a dorit, într-adevăr, ca ele să fie altfel. Ce rost ar mai avea un brad împodobit discrepant, cu globuri mici și mari, de toate felurile, formele și culorile, clopoței, steluțe, beteală stridentă și luminițe haotic-vesele, în colțul camerei? Un brad scos dintr-un timp în care exista viață pe pământ? Absolut niciunul. Mâncăm o sarma împreună, niște cozonac pufos și proaspăt, fără legătură cu cel făcut de bunica într-o altă viață, bem un pahar de vin, ne pupăm și ne urăm sărbători fericite, de parcă totul ar fi un ritual pe care trebuie să îl urmăm pentru că așa trebuie. Dar fără brad. Bradul doare, arde undeva în fundul sufletului, într-o tinerețe în care ea trebăluia în bucătărie fripturi și sarmale, piftii și droburi și prăjitura aia bună, bună, cu cremă albă de lămâie pe care o adora tata, iar în sufragerie, în colț, lângă calorifer, bradul înalt până în tavan aștepta, cu toate crengile întinse parcă anume, ca fetița și tăticul să-l împodobească printre chicoteli înfundate, explozii de bucurie și mâncat de bomboane. Și atâta timp cât doare, iar casa e atât de goală, e de ajuns să urmăm ritualul, dar colțul camerei trebuie să rămână gol.

Anul ăsta, copilul încăpățânat care am fost întotdeauna n-a mai crezut-o. Poate să stea liniștită, în continuare, în bucătărie, singura concesie pe care i-o fac este prăjitura cu cremă de lămâie, că e migăloasă, dar colțul trebuie reparat, chiar dacă doare. Sau tocmai pentru că doare. Așa că m-am înarmat cu un brad imperfect până în tavan, am sunat la ușă și…

– Vai, mi-ai adus brad…

Am căutat podoabele.

– Nici nu mai știu pe unde sunt, or fi acolo, sus, trebuie să te urci tu pe un scaun.

Așteptau cuminți și desperecheate în cutia lor din debara, așa cum le-a lăsat tata. Suportul era în beci, atârnat de țevile alea groase din tavan. L-am găsit repede, privirile mi s-au ridicat direct spre el, deși habar nu aveam că e acolo. Am împodobit bradul în liniște. Îmi dădea, cuminte, câte un glob, iar eu îl puneam în brad. Mi-a fost teamă să mă uit la ea, ca și cum i-aș fi întinat cu privirea mea bucuria amestecată cu dor.

– E frumos! a zis când am terminat.

Reclame