Poveste de iarnă

Era o minunată zi de duminică dimineaţa. Prin perdele se strecura un soare mai strălucitor ca niciodată, făcând zăpada albă şi proaspăt ninsă să pară de diamant. În casă era un frig de trosneau mobilele. Gresia părea de gheaţă, pereţii încremeniseră albi, oglinzile reflectau fidel decorul glacial. Soarele contopit cu zăpada inundau bucătăria ce aştepta, tăcută, primăvara. Cu ochii pe jumătate închişi, mi-am vârât picioarele în papucii blănoşi, am întins mâna spre halatul gros, l-am strâns bine în jurul meu şi am pornit prin frig spre caloriferul alb ca varul. L-am atins cu vârful degetelor şi cu speranţă în suflet. Rece. Am aruncat o privire încruntată spre centrala de apartament. Beculeţul pâlpâia agitat o luminiţă roşie, iar pe afişaj înţepenise ameninţător codul A03. Am deschis şi cealaltă jumătate de ochi, am executat rapid manevra de resuscitare a centralei şi am aşteptat. Nimicul ce a urmat avea să îmi definească întreaga zi.

Spre seară, am luat telefonul rece şi, ţinându-l la doi-trei centimetri de ureche, am întrebat-o pe mama dacă mi-l găzduieşte peste noapte pe cel mic. Desigur, a venit răspunsul ei. Să iei şi caloriferul din beci, mi-a mai spus. Care calorifer?, am întrebat ştiind că cel pe care îl ştiam eu fusese demult pierdut, uitat, lăsat pe undeva. Cum care?!, a venit prompt şi răţoit răspunsul. Ăla pe care îl ştii. Sufletul meu îngheţat n-a mai dorit să continue o discuţie fără sens, deşi mi-aş fi dorit nişte dumiriri cu privire la circul pe care l-a făcut mama la descoperirea dispariţiei misterioase a caloriferului. Dar am fost mulţumită că-mi primeşte copilul şi că îmi dă caloriferul pe semnătură, evident, ca să nu se mai piardă niciodată.

Se întunecase deja când am pornit împreună cu copiii mei spre vastele apartamente ale mamei. Ningea frumos, cu fulgi mari precum penele de gâscă. Dinspre derdeluşul copilăriei mele răzbăteau glasuri voioase. Mami, mergem la săniuş?, a întrebat cel mic, întărâtat de zăpada de pe jos şi de pe sus, precum şi de larma ce venea dinspre derdeluş. Nu, mami, că e frig. Cel mare s-a uitat la mine printre pletele-i rebele, suspinând ironic ceva despre cum ne vom da cu sania sub soarele arzător al verii ce va veni când iarna se va sfârşi. Am ajuns oarecum dezmorţiţi la mama, am lăsat copilul mic, am luat caloriferul electric din beci şi am purces la drum. La momentul plecării noastre, părul copilului mic era blond, până la sprâncene şi peste urechi, iar privirile mamei nu aruncau scântei malefice, chiar dacă, cu vreo două săptămâni în urmă am refuzat să-mi las copilul tuns de coafeza ei care o tunde atât de perfect, exact ca atunci când era tânără atât ea, cât şi coafeza.

Întrucât caloriferul era destul de incomod de dus, iar noi nu am văzut că cineva, nu ştim cine, dar bănuim, l-a prevăzut, la un moment dat, cu două sfori groase pe post de mânere, copilul cel mare l-a luat în braţe şi pe principiul poţi să fii şi frate, ferul nu se-mparte, nu m-a lăsat să îl ajut decât pe scara blocului nostru, de la etajul doi în sus. Astfel, am putut observa că uşa vecinei de la etajul doi era pe jumătate deschisă. Am dus caloriferul în casă, l-am conectat la priză, am strigat câinele şi am ieşit din nou. Uşa vecinei – la fel de deschisă. În timp ce plimbam câinele prin zăpada pufoasă, am început să discutăm despre cum au intrat hoţii peste vecina singură, bătrână şi bolnavă sau despre cum vecinei i s-a făcut rău în casă, cu uşa deschisă, bătrână, singură şi bolnavă fiind. Urma să elucidăm de ce avea uşa deschisă în momentul în care i s-a făcut rău şi înclinam să credem că din cauză că au intrat hoţii peste ea. Un singur lucru era sigur: trebuia să vedem de ce uşa vecinei se căsca semilarg peste semiîntunericul din apartament.

Odată plimbarea încheiată, ne-am oprit la uşa vecinei. Am căutat în zadar soneria, apoi am bătut în uşa deschisă astfel încât să nu o deschid şi mai tare. Cioc-cioc-cioc! Linişte. Ne-am privit mut, eu şi copilul meu cel mare, care stătea gata s-o ia la fugă cu un picior pe a cincea şi cu celălalt pe a şaptea treaptă a scării dintre etaje. Cioc-cioc-cioc-cioc!, am intensificat eu bătăile în uşa vecinei. Liniştea parcă se adâncea. Cioc-cioc-cioc-cioc-cioc! Un miros de ceva ars se insinua spre uşa în care băteam în zadar. I-am spus copilului să se ducă acasă şi am urcat un etaj, la vecina de la etajul trei, un fel de Oracol făcător de ordine, disciplină şi minuni al blocului. Ţâââr-ţâââââââr! Vecinei i-au sticlit ochelarii în cadrul uşii, în aproximativ cinci secunde. I-am raportat în poziţie de drepţi cum că uşa vecinei de dedesubt este deschisă de vreo jumătate de oră, dar vecina nu aude bătăile mele insistente, iar eu nu pot să intru de nebună în casa omului, aşa că haideţi să vedem ce s-a întâmplat, că sigur ceva s-a întâmplat. Vecina m-a privit pieziş, a ieşit până în mijlocul holului, s-a uitat printre scări în jos, spre uşa vecinei de dedesubt, a intrat înapoi în casă fără niciun cuvânt şi, odată ajunsă în uşa bucătăriei, am auzit-o ca prin vis întrebând, cu mâinile în şolduri: auzi, tu, tu ai lăsat uşa deschisă când ai venit aici?

În timp ce vecina de la doi a ieşit într-un fel de fugă să-şi închidă uşa şi focul pe care se ardea ceva, vecina de la trei m-a întrebat duios dacă vreau să semnez pe o listă, pe care toată lumea blocului a semnat deja, că sunt total împotriva căsătoriei dintre homosexualii ăştia care ne mănâncă zilele. I-am răspuns la fel de duios că cine sunt eu să mă pun în calea fericirii unor oameni, atâta timp cât nu fac niciun rău nimănui şi ne-am despărţit la fel de bune prietene ca întotdeauna când ea îşi doreşte să semnez liste, iar eu nu.

Noaptea a trecut plimbând caloriferul electric dintr-o cameră în alta, pornindu-l şi oprindu-l şi iar pornindu-l şi iar oprindu-l, până când sunetul cristalin al deşteptătorului a întrerupt această luptă crâncenă cu frigul. M-am îmbrăcat mai degrabă ca niciodată, am înşfăcat ghiozdanul celui mic şi m-am oprit, din nou, la uşa mamei, cu un zâmbet larg pe faţa mea de obicei îmbufnată dimineaţa. Viaţa zâmbetului meu a fost scurtă, însă, deoarece am dat cu ochii de fruntea goală, cu breton tăiat de la rădăcină cumva în diagonală, şi de urechile neacoperite de nimic ale copilului meu cel mic. În ochii mamei lucea izbânda răzbunării.

Sfârşit

Reclame

12 gânduri despre &8222;Poveste de iarnă&8221;

  1. Cum faci faţă atâtor emoţii pe metru pătrat? Aş fi cedat de la al treilea cioc. Că mintea mea deja era prin scenarii cu SMURD şi ISU şi etc. Mai ales după atâta frig îndurat.
    Da’ el de ce s-a lăsat tuns? Uof…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s