Luminiţa

Drumul până acolo nu mi-l amintesc deloc. Am mers cu trenul, asta e sigur, pentru că m-au lăsat ai mei în gară, cu pălăriuţa albă peste buclele şatene până la umeri şi cu bagajul mic, în care aveam pijamale, pastă de dinţi şi periuţă, câteva haine şi costumul de baie, pe care trebuia să am grijă să nu uit să-l iau pe mine când mergeam la plajă. Când nu mergi cu părinţii la mare, nu ai voie să faci plajă în pielea goală. Era vară şi cred că era noapte, probabil am dormit toţi. Dacă stau să mă gândesc bine, sigur era noapte, pentru că am ajuns acolo într-un răsărit roz, asta îmi amintesc perfect. Era roz şi ieşea din mare şi l-am văzut printre cele două clădiri identice, cu câte un etaj. Nu, nu era etaj. Dar ce era? Într-una dintre clădiri urma să stăm. Am urcat o rampă lungă, ca alea pentru oameni în cărucioare, care nu au picioare şi stau cu pantalonii adunaţi sub ei. Parcă erau şi nişte scări, dar nouă ne plăcea să urcam şi să coborâm în fugă pe rampă. În primele zile, cel puţin. Dup-aia nu mai ştiu.

Florentina făcuse apendicită cu câteva zile înainte să plecăm. Eram adunaţi toţi într-o sală de clasă şi aşteptam să vină cineva să ne consulte, să plecăm sănătoşi în tabără. Eram nerăbdători. Repetam întruna, ca nişte atotcunoscători, numele pe care îl auzisem din gura tovarăşei educatoare: Luminiţa. Mergem în tabără la Luminiţa, la mare, ziceam mândri. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce era aia o tabără. Luminiţa suna ca şi cum ne-am fi dus la o prietenă bună, înaltă, cu ochi albaştri ca două lumini şi păr blond, lung. O şi vedeam cum ne aştepta cu braţele larg deschise, ne îmbrăţişa pe fiecare, apoi ne lua de mână şi ne ducea la malul mării, acolo unde apa venea spumoasă la picioarele goale ce fugeau zglobii, să nu le atingă, apoi se duceau după ea când se retrăgea şi iar fugeau… Paisprezece râsuri se înşirau ca nişte perle, în închipuirea mea, de-a lungul valului jucăuş, sub ochii veseli ai Luminiţei. Ştiam că eram paisprezece, pentru că tovarăşa educatoare, strigându-ne de pe foaia ei albă, spusese: sunteţi toţi paisprezece, aşteptăm în linişte să vină tovarăşa asistentă. Pe Florentina o durea burta şi stătea apatică pe un scaun. Tovarăşa îi tot dădea târcoale să vadă cum se simte. Eu mă tot uitam la ea şi nu înţelegeam de ce nu îi trece odată, să ne putem juca. Cât poate ţine o durere de burtă? Apoi a venit Salvarea şi tatăl Florentinei şi am auzit pentru prima dată în viaţa mea cuvântul ăsta, peritonită. Vorbeau în şoaptă toţi sau, oricum, cu voce scăzută, însă eu eram numai urechi, că era prietena mea. Apendicită acută, spuneau, trebuie dusă de urgență la spital, să nu facă peritonită. Dar se face bine până plecăm, nu? Trebuie să mergem în tabără la mare, la Luminiţa. Au întins-o pe o targă şi au dus-o, nici să plângă nu putea. Stătea palidă şi moale, încruntată de durere.

Rampa lungă ducea într-un hol rece, cu mozaic pe jos şi pereţi întunecaţi. Lumina care intra prin uşile mari din fier şi sticlă era, parcă, înghiţită de holul neprimitor. Am intrat şi ne-am strâns cuminţi şi tăcuţi, cu pălărioare albe pe cap, în mijloc. În dreapta holului era o altă uşă largă, din acelaşi fier şi sticlă, ce dădea într-o sală de mese. O femeie grasă, îmbrăcată în alb, cu basma tot albă ce nu lăsa la vedere niciun fir de păr se fâţâia de colo-colo, printre mesele acoperite cu feţe de masă albe. Semăna cu Terensneni, bucătăreasa de la grădiniţă, doar că era grasă şi roşie în obraji, iar Terensneni era slabă, negricioasă şi mereu supărată pe copii. Terensneni era unguroaică şi aflasem la un moment dat că neni înseamnă tanti. M-am mirat că îi ziceam tanti, pentru că toate celelalte erau tovarăşe, dar m-am gândit că din cauză că era bătrână trebuia să fim respectuoşi, aşa că, atunci când aveam de vorbit cu ea, ceea ce se întâmpla foarte rar din pricina sprâncenelor ei încruntate, îi spuneam tovarăşa Terensneni. Probabil că numele ei era, de fapt, Terez, dar n-o să ştiu niciodată sigur.

După ce am aşteptat în mijlocul holului suficient timp cât să începem să ne foim, femeia cea grasă a scos capul pe uşa sălii de mese şi le-a spus tovarăşelor noastre că putem să mergem la masă. Erau două tovarăşe educatoare: a noastră şi încă una, de la grupa mijlocie B. Aflasem că eu sunt în grupa mijlocie A, când m-a întrebat tovarăşa asistentă, într-o dimineaţă, în ce grupă sunt. În grupa mijlocie, ce întrebare e asta? Da, dar care? Am arătat cu degetul spre uşa clasei noastre şi tovarăşa asistentă s-a luminat: grupa mijlocie A. Auzisem de existenţa literelor, chiar şi a vocalelor care se auzeau lugubru întotdeauna când treceam pe lângă un fel de părculeţ din cartier: a-e-i-o-u-ă-îîîîîîîîîîîîî, şi nu m-am mirat că au numit grupele aşa. Ca să nu se încurce, pentru că oamenii mari se încurcă adesea.

Ne-am aşezat stingheri, cu pălăriuţele albe tot pe cap, în faţa unor farfurii pe care zăceau descompletate nişte felii de caşcaval şi una mare, rotundă, de parizer roz. În mijlocul fiecărei mese era câte un coş cu pâine, iar în faţa fiecărei farfurii, câte o cană cu ceai. Nu-mi plăcea caşcavalul, dar l-am mâncat pe tot, de foame. Parizerul îmi plăcea. Am băut şi ceaiul călâi şi sălciu, îndulcit cu zgârcenie. Al lui Terensneni era mai bun. Am aşteptat să termine toată lumea de mâncat şi am ieşit din nou în holul neprimitor, din care am urcat spre o cameră mare, cu paturi suprapuse. Paturile erau aşezate unul în continuarea altuia, de-a lungul a trei dintre pereţi şi în mijlocul camerei. Al patrulea perete era numai geamuri mari, cu aceleaşi rame de fier ca şi uşile de sticlă. Sub geamuri erau un fel de dulapuri, dintr-un capăt în altul al camerei, în care ne-am îndesat bagajele într-o ordine dictată de tovarăşa educatoare. Deasupra dulapurilor era un pervaz lat, pe care ne cocoţam să ne jucăm când stăteam în cameră. După ce ne-am lăsat bagajele, am fost distribuiţi în paturi. Eu am nimerit unul de pe partea opusă ferestrei. Era mereu întuneric acolo, pentru că paturile supraetajate din mijlocul camerei blocau aproape toată lumina.

Prima zi a trecut lăsându-mi impresia că nu acolo trebuia să ajungem. Unde era Luminiţa? Dar aveam speranţa că va veni.

Noaptea am dormit rău, mi-a fost frică, bezna era atât de deasă, încât toate închipuirile fioroase începură a se înfiripa din ea. De câte ori adormeam, de atâtea ori mă trezeam cu gândul că mama nu i-a zis tovarăşei că nu pot să dorm pe întunericul ăla. Dimineaţa a venit cu greu, mult după ce m-am hotărât să stau trează şi să o aştept. Ne-am luat costumele de baie, pantaloni scurţi, tricouri şi pălăriuţele albe pe cap şi am mâncat acelaşi caşcaval descompletat şi două felii de salam. Într-un castronaş era dulceaţă, dar la cinci ani nu îţi ungi singur dulceaţa pe pâine. Ceaiul era tot sălciu, călâi şi neîndulcit cum trebuie, apoi am mers la plajă. Am făcut castele de nisip, am intrat în apă câte puţin şi foarte rar şi ne-am jucat. Deşi toate lucrurile le făceam încolonaţi doi câte doi, m-am julit într-o căzătură, pentru că mă ustura când intram în apă. La genunchi, nu era nimic, păţisem şi mai rele, eram călită. Într-una din intrările scurte în apă, m-a luat un val pe sus şi m-a întors invers, cu capul în jos. M-am zbătut să ies la suprafaţă repede-repede, să nu vadă nimeni că era să mă înec, doar nu eram fraieră să stau la mal. Făceam tot ce puteam să îmi placă, chiar dacă Luminiţa întârzia să apară. Seara ne plimbam pe nişte străzi, pe lângă nişte curţi urâte. În depărtare se vedeau nişte blocuri înalte, care semănau cu cele de acasă. Zilele erau toate la fel şi păreau că nu se mai termină: mic dejunuri cu caşcaval descompletat în farfurii şi ceai rău la gust, joacă cu nisip, bălăceală în mare, o ploaie care ne-a forţat să ne jucăm pe pervazul-dulap jocuri imaginate pe loc şi apusuri portocalii, atât de portocalii că îmi venea să plâng de dor. Nu-mi amintesc ce mâncam la prânz sau la cină, ci doar că, la un moment dat, toată lumea avea bube la gură. Nopţile nu mai apucau să mă sperie, pesemne adormeam cum puneam capul pe pernă.

Într-o zi, o coadă lungă, formată din paisprezece copii (ba nu, treisprezece, că Florentina nu s-a făcut bine până am plecat), aştepta în faţa unei coşmelii în care era cabinetul medical. O femeie blondă (am crezut că ea e Luminiţa, dar mi-am dat repede seama că mă înşelam, pentru că avea vocea piţigăiată şi nu era blândă deloc) ne dădea cu o cremă pe buze, ne căuta în păr şi ne tundea periuţă, pe rând. Au ouă de păduchi, uitaţi-vă, sunt plini, le spusese ea tovarăşelor noastre. Ouă de păduchi. Păduchii ştiam ce sunt, dar nu ştiam că fac ouă, ca găinile. Unii plângeau tare, cu jale, alţii stăteau trişti şi tăcuţi. Tovarăşele educatoare nu mai pridideau cu mângâierile şi îmbărbătările. Pe ele nu le-a tuns, probabil că erau mai înalte şi nu se suiseră păduchii până acolo să facă ouă.

Seara, pe când ne făceam obişnuita plimbare pe străzile cu curţi urâte, un băiat din grupa mijlocie B a început să urle că vrea acasă şi arăta spre blocurile înalte din depărtare. Credea că acolo e casa. Eu ştiam că nu este, dar în vacarmul care s-a creat când au mai început să urle încă vreo cinci, poate chiar mai mulţi, n-am putut să-i explic. Îl înţelegeam că îi e foarte, foarte dor de ai lui, şi mie îmi era şi aveam senzaţia că n-o să ne mai întoarcem niciodată. Seara am adormit greu, cu plânsul copiilor în stomac şi cu un dor cât toată lumea de ai mei. Unde mi-o fi fost capul de nu i-am luat cu mine?

Nu ştiu câte zile am mai stat, dar au fost triste şi tăcute. Apoi ne-am urcat în tren, cu pălărioarele albe pe cap şi bagajele mici în mână şi am plecat acasă. Am ajuns noaptea, târziu. Pe peron, i-am găsit pe ai mei căutându-mă nerăbdători din priviri. Nu mă vedeau. M-am dus la ei şi i-am tras de mânecă. Mama s-a uitat la mine preţ de câteva secunde lungi, fără să zică sau să facă nimic. M-a uitat? Tata avea lacrimi în ochi. M-au luat de mână şi m-au dus acasă, m-au spălat, mi-au dat să mănânc şi m-au culcat. Mi-au povestit mai târziu că nu m-au recunoscut: eram neagră, cu părul tuns periuţă, cu buzele crăpate şi umflate. Abia când mi-au văzut ochii sub borurile pălăriuţei albe şi-au dat seama că sunt eu.

Mulţumesc, szqwer, că mi-ai trezit amintirile astea, care m-au chinuit încontinuu de ieri, de când am citit textul tău cu şi despre păduchi 😀 

Reclame

11 gânduri despre &8222;Luminiţa&8221;

  1. Tabere pentru copii, bune pe hârtie, cumplite în practică. Suntem o nație de oameni ascultători: șeful să fie mulțumit, ce ne pasă de cine e ”sub noi”? Iar șeful verifică de obicei doar hârtiile, doar n-o să-și murdărească pantofii prin gloduri, mai ales dacă nu-l filmează nimeni.
    În mentalitate nimic nu s-a schimbat de atunci, doar țara arată mai rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s