Amintiri dintr-o vitrină

img_20160929_090354.jpg

Raza de soare intră jucăușă prin geamul vitrinei și gâdilă genele lungi și rimelate ale fetei de porțelan, trezind-o. Întredeschise ochii și zâmbi, apoi căscă și se întinse languros. Câteva zile la rând, privise trecând prin fața vitrinei numai oameni morocănoși cu umbrele – colorate, ce-i drept, iar acum era, în sfârșit, soare. Senin. O femeie încă tânără trecu grăbită prin fața vitrinei, aruncând o privire fugară spre luciul geamului. Așa făceau toți, dar nimeni nu se uita cu adevărat în vitrină. Era, ce-i drept, doar vitrina unui magazin de țesături și pasmanterie, dar era, totuși, o vitrină. Se uită după femeia grăbită până ce aceasta dispăru și își dădu ochii peste cap, oftând. Dar indignarea îi fu scurtă, fiind nevoită să exclame:

Oh!, când dădu cu ochii de femeia grăbită, care se întorsese și se oprise în fața ei, privind-o.

Nu-și dădu seama dacă expresia ei era de adâncă tristețe sau de extremă fericire, însă desluși în ochii femeii o duioșie întrebătoare. Stătură așa, privindu-se, câteva zeci de secunde, apoi femeia îi zâmbi și fugi la fel de grăbită cum venise. Fata de porțelan simți o bătaie puternică în locul unde ar fi trebuit să-i fie inima și o fâlfâire de emoție în locul unde ar fi trebuit să-i fie stomacul. Nu-i venea să creadă că cineva chiar îi zâmbise. Un om în carne și oase îi zâmbise! Chicoti și își întoarse privirea spre locul în care, cu câteva săptămâni în urmă, locuise veioza ei cu abajur.

– Oh, oftă cu tristețe din locul unde ar fi trebuit să-i fie sufletul.

Încă nu se obișnuise cu lipsa veiozei, care era, de fapt, un veioz. Și-l imagină dormind dus, tremurându-și ciucurii abajurului în ritmul sforăiturilor pe care le intona în felul lui melodramatic și o lacrimă îi apăru în colțul ochiului. Asta fusese soarta ei mereu, să fie singură. Stătuse zeci de ani în fel de fel de vitrine, pe fel de fel de etajere, ba, odată, stătuse chiar pe un pian un timp îndelungat, până ce pianistul sărăcise și fusese nevoit să îl vândă.

Petrecuse clipe minunate pe pian. Muzica o învăluia de dimineața până seara, veselia la fel. Pianistul dădea petreceri boeme, în care el, pianul și ea erau în centrul atenției. Acolo admirase domnișoare frumoase, în rochii cum numai în vis puteau exista și domni nonconformiști, cu ochi scânteietori și mâini fine. Când pianistul fusese nevoit să-și vândă pianul, pe ea o păstrase. De fapt, o aruncase într-o cutie, pentru că nu-i știa valoarea, altfel, probabil, ar fi vândut-o și pe ea. Fusese găsită de sora acestuia, după moartea lui: își luase zilele din deznădejde și sărăcie.

Sora pianistului era o femeie între două vârste, mai mult bătrână, și foarte bogată, care aflase cu stupoare de moartea fratelui ei, pe care îl credea bine-mersi, cântând în concerte. O luase, așadar, și o puse într-o vitrină cu oglindă. În vitrină mai erau șase pahare de cristal nu foarte vorbărețe și un fel de castron măricel din cobalt, plin cu pietre de jad, care se certau întruna în jurul unui Buddha, tot din jad, care se ruga toată ziua. Nu era treaba ei să analizeze lipsa de gust a stăpânei casei, așa că nici nu o făcu. I-ar fi plăcut, doar, să aibă cu cine vorbi din când în când. Viața în vitrina cu oglindă nu era rea, ci doar extrem de plictisitoare. Era ștearsă de praf o dată pe săptămână de menajera încruntată, care o lua cu mână fermă, o freca bine cu o cârpă aspră, apoi cu una moale, apoi cu un pămătuf de praf și o punea la loc. Într-un rând, o puse la loc invers, cu spatele la vitrină, și rămase așa o săptămână întreagă, privindu-se în oglindă. Atunci văzuse că ea era, de fapt, doar un bust, deși se simțise mereu întreagă și tot atunci descoperise că era cheală, deși nu își pusese niciodată problema podoabei ei capilare. Se mirase, desigur: nu e ușor să descoperi astfel de adevăruri despre tine, mai ales când aveai cu totul altă impresie.

-Oh, își spusese atunci mai mult în gând, să nu o audă ceilalți locatari ai vitrinei și să o ia la întrebări, apoi își inspectase cu ochi critic halatul de mătase roz pal și bijuteriile și se gândise că întotdeauna și-a închipuit că are în picioare papuci fini, decupați, din piele albă de crocodil și pene moi, de struț.

Locuise în vitrina aceea șase ani și începuse să se plictisească îngrozitor, când doamna cea bogată, sora pianistului, se hotărâse să-și redecoreze camera și o mută pe un colț de măsuță de scris, într-o bibliotecă mare. Stătuse acolo mai bine de opt ani, citind de-a-ndoarselea scrisorile pe care le scria doamna și cotoarele cărților ce se întindeau de-a lungul și de-a latul celor patru pereți. Nu se plictisise niciodată în acea încăpere, deși rareori intra cineva. Biblioteca avea, însă, un iz de „acasă”, iar cărțile aveau mereu câte ceva de povestit.

Îi păruse rău când, într-o bună zi, o verișoară rea a doamnei cele bogate moșteni întreaga avere, vându tot, mai puțin pe ea, și o trântise pe o etajeră, într-un apartament înghesuit. În anii cât stătuse acolo, era să-și piardă de nenumărate ori viața. Așa se procopsise și cu mica cicatrice de la umăr, pe care o purta ca pe o rană de război: într-o după-amiază ce părea liniștită, verișoara cea rea începuse din senin o ceartă cu un invitat, în timp ce bea dintr-un pahar cu picior. Trântise paharul de pământ fără ca cineva să își dea seama ce se întâmplă, apoi, cuprinsă de furiile cele mari, gesticulând și urlând, o apucase ca pe un pietroi și se năpustise cu ea asupra invitatului, țintindu-i capul. Acesta reușise să se ferească, iar ea zbură izbindu-se de tabloul de pe peretele din fața ei. Tabloul scoase un geamăt surd: fusese lovit chiar în miezul subiectului, iar ea căzuse cu un zgomot înăbușit pe o măsuță de dedesubt, ciobindu-și umărul. Din nu se știe ce motive, verișoara cea rea ținea la ea, așa că o dusese imediat la lipit. Îi rămăsese o mică cicatrice, care, din fericire, era acoperită de halat, dar care, în amintirea ei, rămânea mereu descoperită. Furiile verișoarei se repetau adesea, astfel că fata de porțelan ajunsese să se teamă atât de tare încât, într-o noapte, vru să se arunce de pe etajeră și să se facă țăndări de dușumeaua neîngrijită. Norocul ei a fost că verișoara cea rea a adormit cu țigara aprinsă, casa a ars aproape toată, iar femeia a fost închisă într-un ospiciu.

Își amintea cu nostalgie toate acele locuri, mai ales că acum, după plecarea veiozei cu abajur, simțea singurătatea cu mai multă putere. Stătuse, desigur, în mult mai multe locuri, dar acestea fuseseră cele care i se întipăriseră în minte fie din cauza lungimii timpului petrecut acolo, fie din cauza amintirilor pe care le păstrase. În ultimii ani, însă, vreo douăzeci la număr, nu avusese noroc deloc și fusese mutată de la un magazin de antichități la altul. Era destul de valoroasă, știa, însă trecuse vremea ei. Se bucurase nespus când o doamnă drăguță, care zicea că are un magazin de țesături și pasmanterie, o alesese din zecile de porțelanuri înghesuite în magazinul de antichități și o dusese în vitrina ei mare și frumoasă, unde își întâlnise veiozul. Petrecuseră împreună doi ani plini de fericire și iubire, în care el îi spunea în fiecare dimineață cât e de frumoasă și o învăluia în fiecare seară în lumina lui caldă. Apoi, într-o după-amiază ploioasă, veiozul fusese vândut. Nu știa cui. Doar fusese luat de lângă ea, împachetat și dus. Fusese tristă de atunci și crezuse că nu-și va mai găsi niciodată un loc al ei, pe cineva al ei. Dar în dimineața aceea, femeia grăbită care se întorsese și o privise drept în ochi cu expresia aceea neînțeleasă îi dăduse speranțe.

– Oh, își dori ea, visând că într-o zi femeia grăbită va intra în magazinul de țesături și pasmanterie și o va cumpăra.

Ea nu știa, însă, că, nefiind nici țesătură, nici pasmanterie, nu era de vânzare. Dar nu se știe niciodată: în definitiv, nici veiozele nu sunt țesături și nici pasmanterii.

Reclame

2 gânduri despre &8222;Amintiri dintr-o vitrină&8221;

  1. Mi-e atât de dragă!
    Şi mi-a bătut inima altfel decât la o lectură obişnuită. Aproape că aş pleca să îi caut veiozul !
    Frumos-frumos ! (dacă nu cumva , dureros de sensibil!)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s