Copilării

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară!” – Antoine de Saint-Exupéry

Cred că aveam un ceas în mine, că nu-mi amintesc să mă fi uitat la vreunul din casă. Când se făcea vremea, ieșeam în grabă pe ușă, încuiam cu grijă, nu ca atunci când am lăsat descuiat, noroc că la noi nu trăgeau hoții ca la alții de le turnau apă pe sub ușă ca să le deschidă și să le fure tot din casă, mai ales bijuteriile ascunse cu grijă în vaza cea mare din vitrină, și coboram treptele două câte două, în viteză, de duduia scara blocului și se zguduia balustrada ca la cutremur de jos până sus. Toți, în afară de Mirela de la 9 care era mereu îmbrăcată în alb și însoțită de bunică-sa, coboram la fel, indiferent la ce etaj stăteam. Era o modă. Când urcam, ne suiam mai mulți în lift, să nu ne „fure”, și dansam step. Când liftul se bloca și nu se mai lăsa pornit, deschideam ușile interioare, trăgeam de rotița din colțul din dreapta, sus, care deschidea ușa principală și, după caz, urcam sau săream jos, pe palier. Chestii periculoase, evident, părinții nu știau despre lucrurile astea, așa cum nu știau nici că  beciul se transforma în loc de jucat v-ați ascunselea când se lua curentul. Au aflat, la un moment dat, de beci, când tatăl lui Dinu de la parter, un om foarte bătrân, după părerea noastră, pentru a fi tată, a scos capul pe geam și a strigat Dinuț fix în momentul în care Dinuț se târa afară printr-una din ferestruicile de maxim patruzeci pe patruzeci ale beciului, ca să nu-l scuipe cine mijea. De lift nu cred că au aflat vreodată, pentru că, la un moment dat, când am rămas cu mama între etaje, pe când eram deja domnișoară și fără ca nimeni să fi dansat step, aceasta s-a mirat tare că știu să ies din lift ca David Copperfield din Alcatraz.

Mă rog, ideea e că ieșeam din casă după ceasul interior, fixat în așa fel încât să ajung destul de departe pe drumul pe care se întorcea tata de la serviciu, să îl surprind și să ne întoarcem sporovăind de parcă nu ne-am mai văzut de ani întregi. Nu îi spuneam niciodată că merg înaintea lui, îmi plăcea să văd cum i se luminează ochii la vederea mea.

Trecerea din cartierul în care locuiam în cartierul cu uzina se făcea printr-un pasaj semisubteran de cale ferată, pe acoperișul căruia stăteau în permanență copii care aruncau cu diverse în capul trecătorilor. Eu nu, niciodată. Nici măcar atunci când m-a căutat tata prin tot cartierul și m-a găsit acolo, plină de praf, scaieți și alte lighioane, râzând de zor cu Dănuț de un trecător în capul căruia am împins de pe marginea pasajului toți scaieții care nu erau prinși de noi și pe care îi strânsesem cu greu, în decurs de un timp îndelungat.

Așadar, după ce treceam prin pasaj, coteam scurt de câteva ori și ajungeam pe strada largă și lungă pe care se întorceau puhoi de la serviciu mii de colegi de-ai tatei. Și tata, evident. Era o provocare, de fapt, erau două provocări: o dată să merg împotriva curentului și a doua oară să-l văd pe tata. Dar eram atât de bună, încât cele două provocări nu-mi erau de ajuns, așa că mai salutam și toți oamenii pe care îi cunoșteam, exagerat de mulți la număr. Pas cu pas, din săr’na în săr’na, ajungeam mai mereu aproape de capătul celălalt al străzii. Deseori mă gândeam că poate am trecut pe lângă tata fără să-l văd, dar acest lucru se dovedea de fiecare dată fals: tocmai când eram mai deznădăjduită, mulțimea pestriță se dădea la o parte, ca prin minune, pentru a-i face loc tatei să apară, înalt și bun, învăluit într-o lumină caldă, iar îngerii începeau să cânte în cor…

– În sfârșit! Îmi iei o înghețată?

Reclame

17 gânduri despre &8222;Copilării&8221;

  1. Ai tu un talent să mă faci să plâng din când în când. De dor şi de drag!
    Doamne, ce zile-am rememorat acum… ! Parcă-am fi copilărit în acelaşi cartier. Lipsea liftul la mine. Dar aveam balustrada care ne scurta drumul în jos, ne scutea de numărat treptele…

  2. Bag sama ca tatal tau inchidea lumina-n uzina, dupa ce se golea. 😉
    Eu nu numai ca nu-i intimpinam, dar speram sa intirzie cit mai mult ca sa nu ma bage-n casa. Ceas intern aveam si eu, dar functiona dupa alt principiu sau poate ca se stricase si raminea in urma, ca prea veneau devreme acasa 😆

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s