Frunze

Bunicul

Una, două, trei, patru, cinci. Pe a șasea treaptă stătea el mereu, în papuci de casă, cu mustața lui Hitler încărunțită deasupra buzei subțiti și serioase, cu părul lins, dat peste cap, mai mult alb decât negru, cu pantalonii de stofă călcați la dungă și ilicul tricotat de bunica peste cămașa în dungi. Fuma Carpați fără filtru, fără să îi pese că avea arterele înfundate și trebuia să se sprijine în baston din cauza asta. Bastonul era frumos, din lemn lăcuit și îi dădea un aer boieresc. Avea, oricum, un aer impunător, chiar dacă era mai degrabă scund. Avea o sipcă tot din lemn, în care își îndesa țigara și trăgea din ea, cu ochii întredeschiși, ținând-o între degetul mare și cel arătător. Pe când aveam vreo șase-șapte ani, m-a învățat să-i cumpăr țigări. Mergeam la Tutungeria mică și ceream un pachet de Carpați fără filtru, iar vânzătoarea mă întreba de fiecare dată: sigur fără filtru? Da, sigur.

Scara care cobora spre curte era din piatră și fiecare din cele nouă trepte era în felul ei. Cea de-a șasea treaptă era cea mai dreaptă și un pic mai lată decât celelalte, fapt care făcuse din ea loc pentru fumat. Nu al oricui, doar al lui.

Ieșea să fumeze cam de zece ori pe zi, în zilele în care nu ieșea în oraș, dominând curtea de la înălțimea celei de-a șasea trepte timp de aproximativ zece minute de fiecare dată. Fuma încet, cu privirea înfiptă în zidul vechi, parte din vechea fortificație a orașului, năpădit de iederă, de pe partea cealaltă a curții. Fuma în liniște, iar după ce termina țigara mai poposea câteva minute, „să i se așeze”. Nici de la masă nu se ridica imediat ce termina de mâncat.

Vorbea puțin. Zâmbea și mai puțin. Îmi cumpărase o morișcă din lemn, pe care o învârtea și aștepta ca eu să râd, iar eu râdeam. I se luminau ochii și îmi zicea, cu o căldură în glas pe care n-o avea de obicei: găoază!… Când am aflat ce înseamnă cuvântul, am râs și l-am pus la colecția de alinturi, alături de căcatule al unei prietene de-a maică-mii. Tot el, bunicul, cumpărase și pasărea de lemn care bea apă de pe colțul dulapului în care mirosea a curat,  a cafea și a încă ceva.

Bunicul a fost în război și știa câteva cuvinte rusești. După ce s-a asigurat că mi le-am însușit cum se cuvine, m-a învățat ceasul și literele mari de tipar. Uneori mă apuca cu amândouă mâinile de cap și mă ridica, ușor, în sus. Eu mă țineam de antebrațele lui și râdeam. Era ca un fel de îmbrățișare.

Când ieșea în oraș, se dichisea cu costum, pantofi lustruiți, pălărie și după caz, palton sau pardesiu, își lua bastonul și pornea agale de-a lungul curții pietruite. Se întorcea tot agale, un pic afumat, și se culca. Bunica zicea că se îmbată și face scandal, dar eu nu l-am auzit niciodată, nici chiar atunci când bea acasă din țoiul pe care îl scotea din dulap ca pe Sfântul Graal, îl umplea cu tărie din cămară și-l dădea pe gât dintr-un foc.

Pe vremea când a descoperit că la containerul din curte, cei de la blănăria din gang aruncau bucăți întregi, mari și bune de astrahan, stătea mai mult în casă și făcea căciuli, gulere și mesade. Culegea cu grijă bucățile din containerul special, în care nu se aruncau gunoaie, ci doar piei care nu le mai trebuiau celor de la blănărie, le sorta, curăța, tăia, îmbina, cosea și i le dădea bunică-mii să le căptușească. Bunica, mândră că bunicul s-a lăsat de băut și s-a apucat de treabă, îi făcea niște minunății de căptușeli din material lucios, de plapumă, de-ți era mai mare dragul. Bunicul vindea astrahanurile și îi dădea bunică-mii, echitabil, cotă-parte. Aia a fost singura colaborare pe care am văzut-o între ei. În rest, erau două entități separate, în două lumi diferite.

Vara, bunicul își muta șandramaua în grădină, unde făcea căciuli, gulere și mesade în timp ce, cu ochi de agricultor experimentat, își supraveghea fasolea pe care o plantase, udase și îngrijise pentru a avea bunica ce culege și găti.

Într-o vară, nu mai știu de unde, tata i-a dus un pui de porumbel. Bunicul l-a numit Gogu și i-a făcut culcuș pe un scaun, sub masa din bucătărie. Când a mai crescut, Gogu zbura prin geamul deschis, își vedea de viața lui de porumbel întreaga zi, iar seara se întorcea cuminte pe scaunul de sub masă. Uneori, pe timpul zilei, venea cu prietenii la geam și băteau cu toții din aripi, cerând de mâncare. Bunicul îi învățase. Gogu se făcuse frumos, cu pene ce băteau în roz și verde la gât și cu aripi largi, puternice. Bunica, neîmpăcată cu animale sau păsări în casă și nici cu faptul că Gogu se găinăța ca un nesimțit sub masă, într-o zi, când bunicul s-a dichisit și s-a dus la crâșmă, a prins porumbelul, l-a băgat în cadă, l-a tăiat și l-a gătit. Bunicul a refuzat să mănânce din Gogu, așa cum a refuzat o perioadă lungă de timp să mai vorbească cu bunica.

Bunicul a fumat și a băut țuică din țoiul lui până într-o seară, când a fost dus cu salvarea la spital. Făcuse un accident vascular grav. A murit după vreo oră în taxi, în brațele tatei, care îl luase acasă ca să nu moară la spital. Copiii lui îl țin minte de om dur, care nu prea stătea pe acasă și care nu i-a mângâiat și nu le-a zis o vorbă bună niciodată. Bunica l-a ținut minte de bețiv. Cât despre mine, țin minte o zi în care am venit de la școală și mama făcea sarmale. Mi-a zis, în timp ce împacheta o sarma, că a murit bunicul și că nu am voie să mă uit la televizor până după înmormântare. Și mai țin minte un bunic care, când m-a văzut cu capul spart și cămașa de pionier plină de sânge, după ce intrasem ca berbecul cu capul într-un stâlp, a început să râdă atât de tare, că lacrimile mele de plâns s-au transformat în lacrimi de râs.

Reclame