Frunze

Jumătăți și ingratitudini

2

– Cu cine semeni tu?

– Cu tata, răspundeam nevăzând asemănarea, dar crezând-o pe cuvânt pe mama.

Eram, într-adevăr, amândoi bruneți, cârlionțați, cu ochii căprui, iar eu trebuia musai să semăn cu cineva. Într-o zi, mama lui Dănuț i-a spus mamei, intrigată, privindu-mă de parcă atunci mă vedea prima oară:

– Cu cine seamănă? Că nu seamănă deloc cu domnu’, și cu dumneavoastră nici atât!

Mama a făcut fețe-fețe, a bâiguit ceva de genul „se-aruncă-n neam” și a schimbat vorba, ca și când faptul că m-a luat de la orfelinat fusese cea mai mare nelegiuire pe care o făcuse. În rest, toată lumea zicea că semăn cu tata și era firesc. Era foarte important să semeni cu cineva.

Când am crescut și am descoperit „codul secret” de pe certificatul meu de naștere, ochii tatei n-au mai semănat cu ai mei, iar misterul părului meu cârlionțat, care s-a îndreptat în timp ce al lui a rămas creț, a fost elucidat. De atunci, m-am uitat de mii de ori în oglindă, întrebându-mă la rândul meu:

– Cu cine semeni tu?

Și am țesut o grămadă de povești.

Sâmbătă, am văzut la televizor o emisiune despre copii crescuți în orfelinate și despre cum un greu lua locul altui greu la vârsta la care trebuiau să părăsească instituția care i-a crescut. Unii dintre ei, cei care reușeau să nu se scufunde, îi ajutau și pe alții. Unii reușeau, chiar, să-și construiască o viață din nimic. Păreau povești. Și totuși, eu, care n-am avut o greutate în toată viața mea de până la treizeci și ceva de ani, ci doar interdicții impuse de mama ca să se asigure că nu mă abat de la drumul prestabilit, am avut, la un moment dat, neșansa de cincizeci la sută în cel mai bun caz să trăiesc într-un orfelinat și să fiu unul dintre copiii ăia de la televizor. Dar balanța s-a înclinat în favoarea mea, iar eu am ales să nu văd asta.

– Cu cine semeni tu?

– Cu mama și cu mama: sunt jumătate om, jumătate curcubeu. Jumătate realitate, jumătate vis. Jumătate eu, jumătate…

Reclame