Frunze

Ziua în care n-ai venit

img_20160707_105552.jpg

Prin fereastra arcuită a clădirii de peste drum, se zăreau mici balerine ce pluteau ca niște fluturi albi prin camera puternic luminată. Le-am privit un timp, apoi am coborât în curtea veche. Biserica mută și neagră aștepta, cu covorul de frunze așternut parcă anume, venirea ta. N-aș fi vrut să calc pe el, nu era pentru mine. Am ieșit în stradă, cu o speranță mică-mică pe umărul drept. Căzuse acolo ca un fulg de zăpadă care se chinuise toată ziua să cadă și, într-un foarte târziu, reușise. Sau ca o scamă.

Strada era pustie. Era întuneric și frig. Doar mașinile cu farurile lor isteric-luminoase spărgeau nemișcarea. Și eu. Am privit cu interes două-trei mașini: într-una din ele ai fi putut fi tu. Mi-am dat seama repede, însă, că fiecare avea o destinație precisă, în timp ce tu ai fi rătăcit, căutându-mă. Îmi doream atât de mult să mă găsești.

Am luat-o brusc la stânga, nu mai puteam suporta încă un vis. Pașii mi-au rătăcit pe străduțe înguste o perioadă de timp. Era întuneric. Și frig. Într-un târziu, mi-am scuturat scama de pe umărul drept și am intrat în clădire. Micile balerine de peste drum își terminaseră programul și sporovăiau vesele. Lucrurile s-ar fi reașezat, cuminți, la locul lor, doar că… Am deschis fereastra și am întins mâna. Un fulg de zăpadă s-a așezat blând în palmea mea stângă. Începuse să ningă.

 

Reclame