Neorânduirea firească a lucrurilor

Un fel de poezie (aniversară)

Mă îmbrăcasem gros, de iarnă grea.
Pânza aspră mă rodea pe la încheieturi. Nu puteam să respir. Am stat așa,
până ce noaptea m-a-ngropat absurdă,
rea.

(Pânza aspră mă rodea pe la încheieturi, mă strângea.)

Cu mâinile-nghețate, am luat la întâmplare o peniță
și-am scrijelit în întuneric pe pereți, pe tăblia mesei, chiar și pe-o laviță,
pe acoperișuri, pe lună neagră sau plină,
de-o suliță.

(Am scrijelit în întunericul-temniță.)

Uneori, pe inimile surde ale oamenilor.
Aveam o scuză: era beznă și frig. Și, deși mă îmbrăcasem în culoarea norilor,
iarna lipsea din anotimpul ei. – Îndurare!
le ceream îngerilor.

(Aveam o scuză: era beznă în țara gândurilor.)

Am dus-o-așa un timp ne’ngăduit de lung.
Moartea și anteviața-mi se profilau pe zidurile strâmbe, ca umbra unui ciung.
N-am înțeles atunci că ciungul eram eu.
Și-am ars nătâng.

(Moartea și anteviața-mi se profilau prelung.)

– Arunc cenușa neagră, o spulber peste mări!
O, primăvară, vino, arată-mi-te-n zări!
Cu aripi negre, doliul să-l las a risipi durerea, dorul, teama
și tot ce o mai fi!

(O, primăvară, vino, arată-mi-te-n zări!)

Și primăvara s-a făcut, cuminte, giulgiu
peste moartea-mi închipuită. Am părăsit mormântul și-am respirat arpegiul
de sunete, culori și litere –
cortegiu (funerar al unei vieți nestinse).

(Am părăsit refugiul.)

Și m-am trezit. Aveam în pumn penița. Luminile – aprinse și ușile – deschise.
Aripi – puțin desprinse.
Coșmar nărod în care scriam pereți
și vise!

(Și m-am trezit. Aveam în pumn penița.)

Reclame