Geruțu

Veronica avea nouăzeci și patru de ani și Dumnezeu o uitase pe Pământ fără vreo treabă anume. Norocul ei era că o uitase cu minți cu tot, că altfel ar fi fost vai și amar de ea. Nu mai avea pe nimeni: unicul copil pe care îl avusese, un băiat, murise în urmă cu câțiva ani fără să aibă urmași, iar ea, la rândul ei, fusese singură la părinți. Se născuse într-o familie bună, dintr-un tată zbir și o mamă bolnăvicioasă. O botezaseră Veronica, după Veronica Micle, iubita lui Eminescu, așa îi spusese mama ei într-o seară geroasă, pe când Veronica încerca să străpungă întunericul alb de după poarta mare a curții, prin geamlâcul împopoționat cu perdeluțe de in, brodate, al odăii ei de fată mare. Veronica scruta, mama îi țesea destinul: după ce se va fi măritat cu un nobil bogat și cu ceva ani mai în vârstă ca ea, va fi avut doi sau trei copii pe care îi va fi trimis, când se vor fi făcut mari, la școli înalte, la Paris ori aiurea, iar ea, Veronica, nu va fi avut altceva de făcut în viața asta decât să surâdă frumos la brațul nobilului ei soț și să arunce câte o vorbă bună drept sprijin, când acestuia îi va fi fost greu. Cam asta făcuse și ea, mama Veronicăi, în viață, și bine făcuse. Învățase să-l iubească, oarecum, cu o dragoste șubredă și bolnăvicioasă ca ea, pe bărbatul ei, și asta era bine.

– Oricum, viața de femeie este dată ca să slujești, conluzionase mama, și depinde numai de tine pe cine slujești. De tine și mai ales de ai tăi, să te dea pe mâini bune.

Veronica își îndesa privirea mai adânc în noapte, adulmecând, precum un lup, întunericul în căutarea lui Geruțu. Mama bănuia ceva, că doar de-aia, de fiecare dată când soțul ei, zbirul, nu era prin preajmă, dădea fuga la Veronica să-i îndepărteze gândul și ochii de la necurat. Atâta mai lipsea, să afle tată-său. Dar mama vorbea, iar Veronica visa și aștepta.

Geruțu apăruse în viața Veronicăi într-o zi albă ca o mireasă. Își pusese mănușile să meargă în vizită la o mătușă, în timp ce Geruțu, pe numele lui Gelu, vizitiu al uneia dintre cele mai bogate familii din oraș, trăgea domol caii de hățuri, țanțoș cocoțat pe capra trăsurii.

– Hoooo, auzise Veronica în spatele ei, tocmai când terminase de aranjat manșeta mantoului peste mănușa mâinii stângi.

Întorsese capul spre locul unde caii sforăiau și nechezau, nemulțumiți că fuseseră opriți în mijlocul trapului și al drumului, dar privirea i se izbise de pieptul lui Geruțu, bărbat înalt, falnic, în uniforma frumos croită, de vizitiu. Veronicăi îi scăpase un oh! cât un ou de găină chiar în clipa în care privirile ei, ridicate, le întâlniseră pe ale lui, coborâte, și, fâstâcită, se întorsese să-și vadă de drum. Dar, nemaiștiind unde, mai exact, pornise să se ducă, se oprise, își dusese mâna la frunte și intrase grăbită în curtea din care numai ce ieșise, închizând cu hotărâre poarta. Geruțu rămăsese nelămurit în mijlocul drumului, gândindu-se că, poate, Veronica uitase ceva în casă, așa că așteptase. Cam pe când caii începuseră să înghețe de gerul năprasnic ce prinsese a se lăsa, Veronica își luase inima în dinți și bocceluța în mână și ieșise pe poarta înțepenită de frig. Geruțu îi arătase trăsura, poftind-o să urce, iar ea urcase firesc, fără întrebări, doar răspunzând în cuvinte la întrebarea din privirile Geruțului.

– Merg până la mătușa Aneta, să-i duc o broderie.

Geruțu se mirase că în minuscula bocceluță încăpea o broderie, dar nu pusese la îndoială spusele Veronicăi. Cine era el să-și dea cu părerea despre broderii?

În lunile care urmaseră, Veronica dispusese de trăsura bogătașilor cam de trei ori pe săptămână, când avea de dus lucruri închipuite la mătuși adevărate. În privirile aprige ale lui Geruțu, sub sprâncenele încruntate și dese, prinsese a arde un foc molcom, iar în vocea cristalină a Veronicăi păreau că își făcuseră cuib privighetori. Într-o zi, pe când Geruțu o poftea în trăsură cu gestul lui succint, Veronica se urcase pe capră, făcându-i loc lângă ea flăcăului. Acesta își așezase întâi inima lângă ea, apoi, cu teamă să nu-i șifoneze rochia, se așezase și el. Veronica îi povestea verzi și uscate, vrute și nevrute, câte în lună și-n stele, iar el o asculta cu privirea aprigă, în care îi ardea sufletul sub sprâncenele încruntate.

– Gelule, tu râzi vreodată? îl întrebase ea într-o zi, cu vreo două minute înainte să afle că numele lui adevărat era Geruțu și că avea să fie pe veci al ei. El se gândise preț de vreun minut jumate, trăsese de hățuri să se oprească caii, luase în palme fața întoarsă spre el a Veronicăi și-i sărutase întâi mirarea de pe frunte. Încrustase, apoi, cu câte un sărut ca o floare mică de gheață fiecare obraz și coborâse lin spre buzele roșii ca macul ale fetei a cărei respirație se oprise pe prima literă a unui cuvânt pe care nu-l va mai fi rostit niciodată. O sărutase cu dor mare, ținut în frâu precum caii sălbatici abia îmblânziți și râsese. Nu știa nici el de ce, dar râsese cu toată ființa lui de bărbat cu jar în loc de ochi și libelulă în loc de suflet. Atunci, în chiar acel moment, Veronica își adâncise ochii verzi și limpezi în ochii lui aprinși și mâna fără mănușă în părul lui negru ca pana corbului și-i șoptise ca o promisiune:

– Geruțule…

Geruțu plecase pe front toamna târziu, după ce o iubise aprig pe Veronica în pădurea ce dădea să ruginească. Înainte să plece și să nu se mai întoarcă niciodată, Geruțu își înșiruise puținele cuvinte pe o salbă și i-o prinsese Veronicăi în jurul inimii:

– Dacă nu mă întorc, uită-mă, dar dacă vin înapoi, adu-ți aminte de mine.

Veronica și-a adus aminte de Geruțu în fiecare zi a vieții ei, chiar și atunci când și-a prins flori în păr, într-o după-amiază de mai, sub un văl alb, precum ziua în care s-au văzut întâia dată. Și-a adus aminte în timp ce-și iubea bărbatul care a făcut-o pe cât de fericită putea să o facă un alt bărbat, în timp ce-și creștea copilul, în timp ce râdea și în timp ce plângea. Și, în tot acest timp, a purtat în jurul inimii salba de cuvinte neatinsă, așa cum a lăsat-o Geruțu.

Veronica și-a adus aminte de Geruțu și azi, când gerul aprig precum privirea lui a încrustat pe geamul ei flori de gheață.

– Cum să te uit, Geruțule? a șoptit ea tainic, cu ochii limpezi și verzi adânciți într-o poveste de demult. Cum aș putea să te uit?

Ziua, albă ca o mireasă, prinse a se topi în aurul apusului. Veronica, pe care Dumnezeu o uitase pe Pământ fără vreo treabă anume, prinse a se topi într-un vis, în care stătea pe capra unei trăsuri, lângă Geruțul ei, să-i prindă mereu noaptea împreună.

Reclame

21 de gânduri despre &8222;Geruțu&8221;

  1. Amintirea unei iubiri aprige, a cărei flacără dăinuie peste foarte mulți ani. E și asta o ”treabă pe pământ” pentru care merită să trăiești. Mulțimiri pentru povestire! 🙂

  2. Nimic nu este întâmplator. Daca nu era Veronica,nici aceasta superba poveste-legenda,nu ar fi fost ‘brodata’ atât de iscusit de bogata imaginatie a autorului .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s