Frunze

Cuvinte infinite

Joi, 19 ianuarie 2017, orele 22:30 circa,

– Și acum ce facem, dormim? am întrebat ca omul în mijlocul săptămânii.

– Nu, vorbim, mi-ai răspuns.

– Minți, am zis râzând, de când vrei tu să…

– Honey, știi că te iubesc…

– Ce-ai făcut?!

– … și aș vrea, când o să poți și o să vrei, ai zis mai departe, scoțând o cutiuță de sub pernă.

–  Honey, ai înnebunit! am exclamat inadecvat, în timp ce pe față mi se întindea nestăpânit cel mai mare și mai nătâng zâmbet din lume. Poate era doar mare, nătângă eram eu.

– … și sper că o să mă ierți când o să greșesc, ai continuat după ce ai mai zis ceva ce am uitat, pentru că surprizele au darul de a mă destabiliza și asurzi. Nu și amuți.

– Ce-ai de gând să faci? am sărit, mirată.

– Nimic, honey, dar cine știe, poate o să mai și greșesc.

– Îmi vine să râd și să plâng în același timp, am spus. Mie nu trebuie să-mi faci surprize din astea.

Te-am privit apoi, așa, pe întuneric, și nu m-am putut gândi decât că ești cel mai adorabil inconștient din Univers. Și că te iubesc atât de mult, încât trebuie să spun:

– Aprinde lumina.

Ai aprins-o, mi-am privit mâna pe care îmi pusesei inelul și am concluzionat:

– Trebuie să îmi fac unghiile.

Trebuie să înțelegi că inima ta e musai să stea pe cea mai frumoasă mână, pentru că, știi, ești primul om care, în loc să fugă, stă. Și niciodată, niciodată n-o să mai pun la îndoială dragostea ta, pentru că nimeni, nimeni în afară de tine și, poate, de tata, nu m-a iubit cu atâta căldură. Și nimic, nimic…

– Honey, gata, șterge-ți rânjetul ăla, mi-ai spus râzând, întrerupându-mi șirul incoerent al gândurilor.

Am încercat, dar mereu când vorbesc în gând subliniez cuvintele infinite. Iar zâmbetul ăsta e posibil să nu-mi mai dispară niciodată, niciodată.

Reclame