Neorânduirea firească a lucrurilor

Strada Sitei

pe strada Sitei se cern suflete.
nu toate sufletele, ci doar cele care nu știu de ce pleacă.
întâi se așază unul lângă altul, sub cearceafuri albe și lămpi de neon,
în camere reci,
și se investighează minuțios,
în clinchete metalice și glume macabre
de cerberi preparadisiaci
sau îngeri postpurgatorieni,
în timp ce copiii din vecini, curioși, vor să privească moartea în ochi,
cățărați în copaci sau pe gardul de piatră,
prin geamurile mari, fără perdele,
ca să aibă ce povesti când vor fi mari.
ei nu știu că pe strada lor se cern suflete
și că au noroc că moartea e prea ocupată să se uite la ei.
în definitiv, perdelele sunt date la o parte, i-ar fi văzut clar pe fiecare,
dar asta e cu totul altă poveste.
odată stabilit motivul plecării, precum și faptul că reîntoarcerea este aproape imposibilă,
sufletele se cern în bune și rele/ albe și negre/ curate și murdare,
fără nicio altă nuanță,
și se trimit peste drum,
unde un antreprenor atent
retușează ambalaje întru posteritate:
e inestetic ca sufletele cernute în bune și rele/ albe și negre/ curate și murdare,
fără vreo altă nuanță,
să plece în ambalaje urâte sau șifonate-
ar fi ca și cum strada Sitei ar fi o stradă oarecare.

Reclame