Frunze

A treia zi de primăvară

A treia zi de primăvară a venit spre sfârșitul lui februarie și a durut. A venit cu tot cu cerul albastru-închis al celei de-a doua și a zâmbit. A și cântat cu trilurile păsărilor ălora care cântă pe întuneric, la crăpatul de ziuă. Apoi a început să doară încet, surd. Am suportat-o pe drum, am ignorat-o când am simțit-o cum îmi picură dor cu pipeta în ochi, ba m-am făcut și că n-o văd când a trecut strada deodată cu mine, sărind pe fiecare dungă a zebrei și strigând „ahoe!”. Ahoe! Apoi, când am văzut că se face floare mică și albă la colț de stradă, n-am mai putut. Băi, dimineațo, i-am spus, băi, zi de primăvară, i-am spus, până și pisica neagră cu zgardă roșie și clopoțel albastru la gât a revenit la geamul ei, deși credeam că a murit, n-am mai văzut-o de iarna trecută, și tu? Așa vii?! A tăcut, evident, pentru că zilele de primăvară nu vorbesc niciodată, doar sunt. Darămite diminețile. Recunosc, am mințit când am zis că a strigat „ahoe!”, dar sunt convinsă că dacă ar fi vorbit, asta ar fi spus la cum sărea ca năuca. Dar eu nu i-am luat în seamă tăcerea fățarnică și am continuat: băi, primăvaro, i-am spus, băi, dimineațo, te iubesc nepus, tu m-ai născut, ții minte? Și acum ce faci? Îmi târâi sufletul prin noroi în fiecare an, în fiecare an, și râzi, că ești veselă, ești frumoasă, nu-ți pasă. Vii cu cerul tău albastru-închis, cu aerul tău, cu mugurii tăi; vii până și cu pisici la geam, că știi că-mi plac, știi că nu-s în stare să nu râd cu gura până la urechi când le văd, dar uiți lucrul cel mai important. A făcut ochii mari și a sărit gardul pe lângă care treceam, cică s-a ascuns, păcat că gardul era din plasă. Am lăsat-o, dar data viitoare când o s-o văd, o să-i spun. 

Știu că și tu mă iubești pe mine! i-am mai strigat, cotind spre stânga, unde iarna își dădea duhul lungită pe asfalt. Primăvara stătea nemișcată, urmărindu-mă speriată cu privirea. Intenționat uită lucrul cel mai important. Ahoe!

Reclame