Păsări

Femeia amesteca într-o oală aburindă, fredonând cu voce joasă și un pic răgușită un cântec vechi, învățat de la străbunica ei. Pe cap purta un turban înalt și colorat, iar în picioare nimic. Mâinile cu degete lungi se mișcau îndemânatice. Avea în jur de cincizeci de ani și era încă frumoasă. Pielea creolă începuse a se brăzda de linii fine, iar în ochii de culoarea chihlimbarului prinsese a-i străluci de ceva timp o lumină pe care n-o mai avusese niciodată. Femeia amesteca în oala aburindă în fiecare zi, de când se știa. Nu voia și nu putea să facă altceva. Străbunica ei îi spusese, pe când femeia avea vreo trei-patru ani, că aburul ce iese din oală e sufletul ei, iar dacă îl lasă să dispară, va rămâne, pe veci, fără el, așa cum pățiseră mama și bunica ei. Și punându-i lingura mare, de lemn, în mână, mai adăugase că și după ce ea nu va mai fi, cineva va trebui să amestece în continuare în oală, pentru ca sufletul să nu moară niciodată, fiind vechi de când lumea și trecut cu mare grijă din generație în generație, apoi, la scurt timp, murise. Femeia continuase să amestece în oală și  să cânte din zori și până noaptea, târziu, neobosită.

Visase, de-a lungul timpului, în mare secret şi aproape fără să-şi dea seama, la o altfel de viaţă. Auzise, sau poate doar i se păruse, pe când era copil, o discuţie între străbunica şi mama ei:

– Dacă pleci, tunase străbunica, îţi vei pierde sufletul, aşa cum şi l-a pierdut şi mama ta. A avut noroc că am găsit-o la timp şi i l-am recuperat, atât cât mai era.

– Nu-mi pasă, strigase mama femeii, mai bine să-l pierd, decât să nu fie liber, şi plecase râzând.

Dar neştiind prea multe despre asta, rămase doar cu un vis de neîmplinit. Se mai gândise din când în când şi încercase să-şi explice ce înseamnă „liber” şi cum reuşise mama ei să scoată sunetele acelea numite cu dispreţ de străbunică „râs”, dar cum nu avea pe cine să întrebe şi nici nu putea părăsi odaia mică, uitase cu totul de plăpândul ei vis şi îşi urmase cuminte destinul.

Într-o bună zi, ochii femeii prinseră a străluci mai tare ca niciodată și oricât încercă să alunge senzația de arsură pe care o avea, nu reuși. Spre seară, din ochiul drept începu să-i curgă o lacrimă. Mută lingura de lemn în mâna stângă și, continuând să amestece, își trecu degetele peste obrazul brăzdat de lacrima care se făcu picătură în bărbie și căzu în oală. Se sperie, neștiind ce se putea întâmpla, apoi scoase un țipăt scurt, de mirare, când din abur se întrupă un băiat mic-mic, cât lacrima din care prinsese viață. Femeia scăpă din mână lingura de lemn şi rămase înmărmurită. Îşi reveni la timp cât să prindă băiatul, care era pe cale să se scufunde în oala aburindă. Îl prinse de un picior, îl ridică şi îl aşeză într-o poziţie normală în palma ei întinsă. Aburul oalei era din ce în ce mai slab, dar nimeni nu observă. Femeia privea băiatul, neîndrăznind să spună ceva, băiatul privea femeia, aşteptând. Stătură aşa o vreme, până ce femeia, dându-şi seama că din oală aproape că nu mai ieşeau aburi, tresări îngrozită. Se uită în jur, încercând să găsească lingura de lemn, dar aceasta părea că intrase în pământ. Băiatul din palma ei începu să râdă. Avea ochii strălucitori şi un râs cum nu se mai auzise. Femeia îl privi încruntată, neînţelegând de ce râde, mai ales că râsul nu e ceva ce se face dacă vrei să mai ai vreodată suflet, dar cu cât îl privea, cu atât îşi simţea fruntea descreţindu-i-se, inima înfiorându-i-se, iar din piept i se urcă spre gâtlej un hohot cât tot visul ei neştiut. Încercă să-l reţină, acoperindu-şi gura cu mâna, dar băiatul râdea atât de tare, că hohotul ieşi din gura femeii mai întâi ca o prelungire a cântecului pe care îl cântase necontenit toată viaţa ei, apoi se transformă într-un stol de păsări colorate ce-şi luară zborul spre cer, direct prin tavanul odăii. Femeia închise ochii orbiţi de lumina auriu-roşiatică a apusului ce inundă încăperea prin tavanul spart, şi râse până când se simţi uşoară precum penele colorate ale păsărilor ce ieşiseră din sufletul ei. Apoi deschise ochii. Din oală nu mai ieşea nici urmă de abur, iar în palma ei încă întinsă se odihnea o lacrimă mică de chihlimbar.

– Liber…, şopti femeia, ridicându-şi ochii spre tavanul spart. Acum ştiu…

Reclame

15 gânduri despre &8222;Păsări&8221;

  1. Superbe si profunde povestile tale,însa atât de reale !:)
    Personal cred ca,libertatea autentica e un vis, o iluzie,un deziderat ce anima viata oricarui om rational-sentimental. Traim prin credinta,luptând si nadajduind sa atingem acest vis incert inscris în ADN,însa adevarata eliberare se realizeaza doar prin metamorfoza nasterii din nou din apa si Duh,prin moartea în trup si învierea în Duh,prezentate de Hristos Isus în urma cu doua milenii,pe care El o numea…”pocainta”!
    O seara frumoasa,suflet drag !

      • Atâta timp cât va exista forta gravitationala a pamântului,vrem nu vrem,vom fi „robiti” de acest câmp energetic care ne va tine atasati cu legaturi invizibile,imperceptibile,de materia si lucrurile materiale,necesare corpului bio-fizic pentru care toti pamântenii se lupta,indiferent de timpul si /sau spatiul în care-si încep existenta pe Terra.

        De aceea,zic eu,ca eliberarea spirituala,metamorfoza nasterii din nou a corpului prin aceasta (abandonare/detasare/separare/moarte metaforica) evolutie dintr-o stare inferioara spre o stare elevata (realizata prin credinta în Hristos),este singura modalitate prin care sufletul omului se poate elibera de acest trup material,iar daca singura certitudine,finalitate îi este pamântul,ce sens are sa ne zbatem de dimineata pâna seara acumulând lucruri materiale,case,autoturisme,conturi în banci si alte lucruri inutile,stiind ca nu au valoare decât aici în aceasta viata relativa,iar daca mâine sufletul pleaca „acasa”,singurele valori (comori eterne) vor fi roadele IUBIRII oferite semenilor nostri,cât am trait în trup bio-fizic . 🙂

  2. Suflete libere, cu aripi colorate, lacrimi cu trupuri străvezii, cântece şi amintiri , amestecate fără oprire!
    Timpul(lingura de lemn) va dispărea fără urmă !
    Aştept ziua curcubeului!

      • Cumva, ne-ai trimis la vechea întrebare din anii de școală: „ce a vrut autorul să spună în…”.
        Ai reliefat în clar doar libertatea, lăsându-ne liberul arbitru în a defini corespondențe pentru aburul ieșind, oala aburind, lingura de lemn amestecând… Este interesant că ne lași la alegere viața, timpul, evenimentele și/sau simțămintele ce ne petrec, poate chiar și emoțiile, pene colorate ale paserilor ieșind în zbor lin. Și iar definind clar lumina ce inundă.

    • Te-am emoţionat? Sper că într-un mod pozitiv. Eu cam aşa m-am simţit zilele astea, ca femeia din text, trebuia să-mi revin cumva 🙂
      Îţi mulţumesc din suflet!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s