Ultima vară

Păsări

Femeia amesteca într-o oală aburindă, fredonând cu voce joasă și un pic răgușită un cântec vechi, învățat de la străbunica ei. Pe cap purta un turban înalt și colorat, iar în picioare nimic. Mâinile cu degete lungi se mișcau îndemânatice. Avea în jur de cincizeci de ani și era încă frumoasă. Pielea creolă începuse a se brăzda de linii fine, iar în ochii de culoarea chihlimbarului prinsese a-i străluci de ceva timp o lumină pe care n-o mai avusese niciodată. Femeia amesteca în oala aburindă în fiecare zi, de când se știa. Nu voia și nu putea să facă altceva. Străbunica ei îi spusese, pe când femeia avea vreo trei-patru ani, că aburul ce iese din oală e sufletul ei, iar dacă îl lasă să dispară, va rămâne, pe veci, fără el, așa cum pățiseră mama și bunica ei. Și punându-i lingura mare, de lemn, în mână, mai adăugase că și după ce ea nu va mai fi, cineva va trebui să amestece în continuare în oală, pentru ca sufletul să nu moară niciodată, fiind vechi de când lumea și trecut cu mare grijă din generație în generație, apoi, la scurt timp, murise. Femeia continuase să amestece în oală și  să cânte din zori și până noaptea, târziu, neobosită.

Visase, de-a lungul timpului, în mare secret şi aproape fără să-şi dea seama, la o altfel de viaţă. Auzise, sau poate doar i se păruse, pe când era copil, o discuţie între străbunica şi mama ei:

– Dacă pleci, tunase străbunica, îţi vei pierde sufletul, aşa cum şi l-a pierdut şi mama ta. A avut noroc că am găsit-o la timp şi i l-am recuperat, atât cât mai era.

– Nu-mi pasă, strigase mama femeii, mai bine să-l pierd, decât să nu fie liber, şi plecase râzând.

Dar neştiind prea multe despre asta, rămase doar cu un vis de neîmplinit. Se mai gândise din când în când şi încercase să-şi explice ce înseamnă „liber” şi cum reuşise mama ei să scoată sunetele acelea numite cu dispreţ de străbunică „râs”, dar cum nu avea pe cine să întrebe şi nici nu putea părăsi odaia mică, uitase cu totul de plăpândul ei vis şi îşi urmase cuminte destinul.

Într-o bună zi, ochii femeii prinseră a străluci mai tare ca niciodată și oricât încercă să alunge senzația de arsură pe care o avea, nu reuși. Spre seară, din ochiul drept începu să-i curgă o lacrimă. Mută lingura de lemn în mâna stângă și, continuând să amestece, își trecu degetele peste obrazul brăzdat de lacrima care se făcu picătură în bărbie și căzu în oală. Se sperie, neștiind ce se putea întâmpla, apoi scoase un țipăt scurt, de mirare, când din abur se întrupă un băiat mic-mic, cât lacrima din care prinsese viață. Femeia scăpă din mână lingura de lemn şi rămase înmărmurită. Îşi reveni la timp cât să prindă băiatul, care era pe cale să se scufunde în oala aburindă. Îl prinse de un picior, îl ridică şi îl aşeză într-o poziţie normală în palma ei întinsă. Aburul oalei era din ce în ce mai slab, dar nimeni nu observă. Femeia privea băiatul, neîndrăznind să spună ceva, băiatul privea femeia, aşteptând. Stătură aşa o vreme, până ce femeia, dându-şi seama că din oală aproape că nu mai ieşeau aburi, tresări îngrozită. Se uită în jur, încercând să găsească lingura de lemn, dar aceasta părea că intrase în pământ. Băiatul din palma ei începu să râdă. Avea ochii strălucitori şi un râs cum nu se mai auzise. Femeia îl privi încruntată, neînţelegând de ce râde, mai ales că râsul nu e ceva ce se face dacă vrei să mai ai vreodată suflet, dar cu cât îl privea, cu atât îşi simţea fruntea descreţindu-i-se, inima înfiorându-i-se, iar din piept i se urcă spre gâtlej un hohot cât tot visul ei neştiut. Încercă să-l reţină, acoperindu-şi gura cu mâna, dar băiatul râdea atât de tare, că hohotul ieşi din gura femeii mai întâi ca o prelungire a cântecului pe care îl cântase necontenit toată viaţa ei, apoi se transformă într-un stol de păsări colorate ce-şi luară zborul spre cer, direct prin tavanul odăii. Femeia închise ochii orbiţi de lumina auriu-roşiatică a apusului ce inundă încăperea prin tavanul spart, şi râse până când se simţi uşoară precum penele colorate ale păsărilor ce ieşiseră din sufletul ei. Apoi deschise ochii. Din oală nu mai ieşea nici urmă de abur, iar în palma ei încă întinsă se odihnea o lacrimă mică de chihlimbar.

– Liber…, şopti femeia, ridicându-şi ochii spre tavanul spart. Acum ştiu…

Reclame