Netrecerea pe dinainte

– Of, Florine, dacă ai vedea cum s-au strâns toți aici pentru tine, a suspinat mama cu vocea întretăiată de o emoție profund falsă.

Până să moară tata, nu i-am văzut și falsitatea. Doar minciunile. Și lucrurile făcute din obligație, cum a fost să-și crească copilul. Am încercat să empatizez cu ea. Știu că îi e greu, singurătatea e grea, mai ales când Florin a stat în slujba ei mai bine de cincizeci de ani. Mi se rupe inima de câte ori o văd așa împuținată și neajutorată. Am întins mâna să o mângâi.

– La câte a făcut taică-tău pentru tine, nici pe dinainte n-ar trebui să-i treci, a decretat clătinând din cap.

M-am uitat la ea printre gene, retrăgându-mi mâna ce poposise pe umărul ei și m-am gândit că nu știu dacă mai suport încă o rundă din asta, care se repetă identic din timp în timp, de obicei (sau neapărat) cu public. Am vrut să zic ceva, dar m-am mulțumit să o privesc așa, cu cuvintele pe vârful limbii. Acum sunt mai înțeleaptă, mult mai înțeleaptă și știu că nu se face să mă cert cu ea cu toate neamurile de față, tocmai la parastasul pe care l-a făcut pentru cel căruia nici pe dinainte n-ar trebui să-i trec. A tras un fum din țigara pe care nu poate să o lase nicicum, a oftat iar și a continuat:

– Cât te-a cărat în brațe! Numai el te ducea peste tot: la grădiniță, la mamaie-ta, la dentist; păi pleca cu tine în brațe la cinci dimineața să te lase în Piața Sfatului și se întorcea să ajungă la șapte la serviciu.

Știu, eram acolo. Eram acolo și când mă lua cu el peste tot unde avea de mers. De drag mă lua cu el, așa cum își lua, mai târziu, și nepoții. De drag, să ne plimbe, să fie cu noi.

– La câte scutece ți-a schimbat și ți-a spălat… La mână, că pe vremea aia nu aveam mașină de spălat.

Ar fi putut să mă lase să mi le schimb singură, ce mare chestie ar fi fost?! Făceam și eu ceva bun pe lumea asta, că altfel numai necazuri am făcut. Poate chiar intram în Cartea Recordurilor, că nu cred că a mai existat vreun bebeluș care să-și schimbe singur scutecele și, eventual, să le și spele la mână, că mașină de spălat nu era pe vremea aia. Am încercat să nu mă uit la ea și să nu fug. Mi-am fixat privirea pe unchiu-meu care fuma liniștit și se uita la ea pe jumătate intrigat, pe jumătate amuzat.

– Și la dentist cât a umblat cu tine, că din cauză că ai supt degetele, numai probleme ai avut. Apoi dintele ăla din cerul gurii…

Ciudat, toată viața mea, deși pe tata l-am iubit din tot sufletul, în discuțiile dintre ei i-am ținut partea mamei. Acum, că sunt mai înțeleaptă, mult mai înțeleaptă și știu să nu mă cert cu toate neamurile de față, să nu mă uit la ea și să nu fug, mi-am dat seama că în discuțiile dintre ei, mama era o victimă. Era victima faptului că tata se răscula din când în când și îi dădea câte una peste superioritatea ei închipuită. Atunci devenea victimă, iar victimele, mai ales din punctul de vedere al unui copil, trebuie apărate.

– Nu știi, și la serbare la școală, tot el a venit, de la București, din delegație, s-a grăbit să ajungă, pentru tine. Nici pe dinainte…

Am vrut să-i spun să tacă, însă tata, îmbrăcat în costumul lui gri-bej, de vară, cu părul lui negru și creț și ochii blânzi, a dat năvală pe ușa sălii în care serbarea stătea să înceapă, cu casetofonul pe care promisese să-l aducă în mână, cerându-și scuze că a întârziat. Inima mi-a tresărit ca atunci: dacă tata e aici, totul va fi bine.

– Da’ tu unde erai, soro? a întrebat unchiu-meu privind-o pe soră-sa pe jumătate intrigat, pe jumătate amuzat.

Ciudat, toată viața mea, deși pe tata l-am iubit din tot sufletul, am văzut numai lucrurile făcute de mama. Mi le puncta, mi le arăta, mi le cosea de creier. Le am și acum, le păstrez ca pe cea mai prețioasă zestre, le pot arăta oricând, oricui. Pe celelalte, toate, făcute de tata, doar le-am simțit.

Reclame