Ochiul de apă

Poteca pe care mergea era largă, bătută și dreaptă. Mergea tot înainte, liniar, fără curbe care să ascundă peisajul, fără copaci care să facă umbră, fără nimic care să rezerve vreo surpriză. Dăduse în poteca aceasta după ce străbătuse o sumedenie de poteci înguste, întortocheate și întunecate, cu pericole la fiecare pas, cu demoni care scoteau capete hidoase din tufișuri, cu gropi în care se tot împiedica, astfel că, atunci când întinderea peisajului i se dezvălui subit, nu putu decât să se bucure și să nu-și mai dorească nimic altceva. Poteca cea largă, bătută și dreaptă era, însă, total lipsită de apă, întrucât fântânile fuseseră otrăvite încă de pe vremea cotropitorilor și nu-și mai reveniseră niciodată, iar sistemele de irigații – distruse în vremuri mai noi, ce-i drept, dar la fel de tulburi. La început îi fu cumplit de sete și chiar se gândi să se întoarcă pe potecile înguste unde ar fi putut găsi apă măcar în câte o băltoacă, dar cu timpul se obișnui și nici nu mai simți setea. Mergea întins, dormea în mers, mânca în gând, iar de băut nici nu se punea problema: pur și simplu își extirpase această nevoie și se simțea ca și când n-ar fi avut-o niciodată.

Într-o zi, însă, pe când nu se abătea de la calea cea dreaptă, auzi în stânga drumului un clipocit. Crezu că e o insectă, pentru că drumul cel drept, bătut și larg era plin de insecte, ca orice lucru cu neajunsurile lui, și se apropie de locul din care se auzise clipocitul. Mare îi fu mirarea când văzu un ochi adânc și limpede de apă, atât de adânc și de limpede încât toate planurile pe care și le făcuse se rupseră singure în bucăți și se împrăștiară în cele patru zări. Se aplecă și se uită în ochiul de apă: dinăuntru, o voce caldă îi șopti suav: nu te teme, bea.

Și bău.

Știa că s-ar fi cuvenit să se abțină, dar își dădu seama că era atât de însetată, atât de ostenită și atât de incompletă, încât nu află în ea nicio putere să se opună. De îndată ce sorbi din apa apărută de nicăieri, simți cum se reîntregește, cum toate părțile lipsă din ea- extirpate sau uitate- se trezesc la viață, o viață nouă, cum nu mai simțise până atunci. Se gândi că apa aceea trebuie să fie magică, diferită de orice altă apă din care sorbise vreodată, și poposi în acel loc. Sorbea din apa magică în fiecare zi, când cu lăcomie, pentru tot timpul în care îi lipsise, când cu înghițituri mici, să-i ajungă o veșnicie și cu cât sorbea, cu atât se simțea mai tânără, mai frumoasă și mai încrezătoare. Începu să viseze că totul e posibil, absolut totul, chiar și ea.

Apoi veni iarna.

Ochiul de apă îngheță într-o dimineață și nu-și reveni decât spre seară. Bău cu disperare, cu o sete irațională, ca și când aceea era ultima ei șansă de a mai fi ceea ce își dorea să fie. O duse așa toată iarna, pândind ochiul de apă și sorbind cu nesaț de fiecare dată când îl vedea dezghețat. Singura ei mulțumire era că încă se vedea în luciul lui tânără, frumoasă și încrezătoare, de parcă până și trecerea timpului ar fi fost vina ei.

Iarna trecu și lăsă ochiul de apă ceva mai gol. Trebuia să se aplece pentru a bea din el, iar chipul de-abia i-l mai reflecta. Se gândi că băuse prea mult, prea repede, că niciun ochi de apă, oricât ar fi de binevoitor, nu rezistă în felul acesta, și încercă să-și domolească setea, să o țină în frâu. Nici de uitat nu se mai uita atât de des în oglinda lui: începuse să se teamă de întunecimea pe care o vedea dincolo de imaginea ei deformată. Lipsa apei magice începu să o obosească. Încercă să își aducă aminte cum făcuse atunci când își extirpase părțile netrebuincioase din ea, însă nu reuși. O tristețe tot mai adâncă o învăluia pe măsură ce descoperea în fiecare dimineață tot mai puțină apă în ochiul care devenea încet-încet o simplă groapă în pământ. Un ochi de apă magică pe care ea îl secase.

În ultima dimineață din lume, când pe fundul gropii ce fusese cândva cel mai adânc și mai limpede ochi de apă mai rămăsese o singură picătură, își adună puterile, își strecură mâna și culese cu vârful degetului mărgeaua de apă. Vru să o ducă la gură, să o depună ca pe o ofrandă adusă sieși pe buzele crăpate, să o mai simtă o singură dată, dar aceasta se prelinse pe degetul întins și dispăru. Închise ochii, își acoperi cu palma vina de a nu fi fost niciodată ceea ce nu era și căzu într-un somn adânc, din care nu se mai trezi niciodată. Fu găsită după două secole de un om care mergea liniar pe poteca bătută: se pietrificase într-atât, încât fu bună doar de dus la muzeu, unde o înghesuiră într-un colț și rămaseră să se gândească ce reprezintă, ca să știe ce plăcuță să-i pună.

Reclame

13 gânduri despre &8222;Ochiul de apă&8221;

  1. Azi toate puturile sunt grapate,iar apele sunt tulburi,poluate ! De ce te-ai mai întors din drum,când ti-ai format imunitate ? Nu crezi ca era mai corect,sa mergi pe drumul spre eternitate ? Sa nu te-abati la stânga sau la dreapta,sa mergi pân’ la sfârsit sa îti primesti rasplata !

  2. Am avut emoții . De la început până la sfârșit!
    Grăitoare trăire.
    Când drumul este drept, începem să uităm măsura . Şi trecutul.
    Vom purta fiecare câte o plăcuță.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s