Telefonul

În ziua aia, venisem cu noaptea-n cap la bătrâni să-i mai ajutăm cu treaba. Frate-meu se dusese cu tata la spital, la oraș. Era tot bolnav de vreun an, nu mai putea să facă mare lucru prin curte. Mama era și ea bătrână, făcea tot ce putea, dar tot avea nevoie de ajutor. Vorbisem cu cumnată-mea să venim amândouă, să terminăm repede. Deși era muncă multă la bătrâni acasă, cu animalele la care nu voiau să renunțe cu niciun chip și cu toată via, mă bucuram că mai scăpam de-acasă. Bărbată-meu nu era om rău, dacă ajungeai să-l cunoști bine, dar avea patima băuturii și când bea, vrând-nevrând, se tot împiedica de mine. Așa am luat cele mai zdravene bătăi și am făcut trei copii. Avea și perioade bune, în care nu punea gura pe băutură, dar erau rare și scurte, așa că viața mi s-a scurs așteptându-le, deși uneori îmi dădeam seama că au fost doar când se sfârșeau. Îmi mai făceam de lucru pe la bătrâni. Satul lor era la șapte kilometri de al meu, luam rata și în douăzeci de minute eram acolo. Nu-i convenea nici asta bărbatului, dar prin nu știu ce minune îi respecta pe ai mei și de multe ori nici nu mă bătea.

Când a sunat telefonul, era cam cinci-șase după-amiaza, ne terminasem treaba și mai stăteam de vorbă. Eu aveam rată la șapte fără douăzeci, iar frate-meu încă nu se întorsese cu tata de la oraș. Era vară, stăteam în tindă, la umbră. Cumnată-mea povestea de băiatul ei, era mândră, era premiant la școală. De fiecare dată când se lăuda așa, mă simțeam prost, ca și cum eu nu făcusem destule ca să fie și ai mei premianți. Așa și era, nu făcusem altceva decât să mă pun între ei și tatăl lor, deși nici asta nu reușisem chiar tot timpul. Stăteam și o ascultam cu gândurile aiurea, când a sunat telefonul. Cumnată-mea s-a repezit ca un vultur în casă. Era cam curioasă din fire. Aproape că i-am simțit satisfacția cu care a ridicat receptorul telefonului instalat la loc de cinste, în odaia cea bună, la intervenția lui frate-meu care lucra la compania de telefonie, apoi i-am văzut dezamăgirea combinată cu o mirare prost ascunsă, când a venit și mi-a spus că e pentru mine. Dezamăgirea i-o înțelegeam, îi plăcea mult să vorbească și la telefon, dar mirarea i-am înțeles-o abia mai târziu. M-am ridicat și m-am dus în odaie. Am pus receptorul la ureche și am zis alo. M-am gândit că e unul din băieții mei, că ei mai sunau când știau că sunt acolo. Am zis alo și n-am auzit nimic. Cumnată-mea își făcuse de lucru prin dulapul din odaie. Găsise acolo mai multe așternuturi de pat, care trebuiau scoase de urgență, scuturate și așezate la loc.

– Alo! am repetat.

Receptorul rămânea mut în continuare.

– Cine era? am întrebat-o pe cumnată-mea.

– Nu știu, cineva, o femeie, a cerut cu tine.

– Alo? am zis iar. Apoi mai mult mi s-a părut decât am auzit o voce stinsă de undeva, de departe, zicând cu un fel de reproș:

– Sunt eu, fiica dumneavoastră.

Am amețit și în amețeala mea m-am văzut urlând pe patul ăla de spital de acum treizeci și ceva de ani, transpirată, singură, cu moașa cu voce de bărbat și mâini aspre strigând la mine să nu mai urlu așa, că nu sunt nici prima, nici ultima care a născut vreodată, cu cearceafurile scorțoase și cenușii de care mă prindeam cu mâinile ca să nu mai urlu, cu viața aia care voia să iasă din mine cu orice preț, deși nu știam ce aveam să fac cu ea, ce avea să fie de atunci încolo, cum aveam să mai trăiesc cu mine știind că am făcut ce plănuisem să fac, cu mătușă-mea, Maria, care, după ce mă ascunsese de ai mei nouă luni, mă lăsase pe mâna moașei ăleia, pe care o știa de undeva, nu mai știu de unde, cu durerea și bucuria zilei de aprilie care aveau să se împletească una cu alta și să-mi rămână semn pe vecie, și cu toate astea, am zis de parcă ar fi trecut o zi de atunci:

– Unde ești?

– La Brașov, mi-a zis. Reproșul îi dispăruse din voce.

– Ai tăi ce fac, sunt bine?

– Da, sunt bine.

– Așa, mamă, că ei sunt părinții tăi, i-am spus ca și cum aș fi vrut să mă absolv de orice vină.

– Da, știu, mi-a răspuns. Părea un copil bun. Eu eram în continuare ceea ce eram.

– Poate o să reușim să ne vedem, dar nu știu când, că trenul e scump, am încercat să dreg lucrurile. Te mai sun eu, dă-mi numărul de telefon.

Mi-a dat numărul ei, l-am scris pe marginea unui ziar de lângă telefon, am pus receptorul în furcă, am rupt bucata de hârtie și am strâns-o în pumn. Am trecut pe lângă cumnată-mea care mă privea cu gura căscată, dintr-o poziție absurdă, neștiind dacă să lase fețele de pernă, pe care se muncea să le împăturească cât mai exact, din mână și să fugă după mine sau să fugă după mine cu ele în mână. Am profitat de nehotărârea ei și m-am dus la mama să-i spun că trebuie să plec acasă. Era timpul. N-aș mai fi putut să stau, mai ales că în mine începuse să plângă în hohote o femeie tânără, cu cămașă de noapte albă, scrobită. Deși e greu de crezut, cândva am avut cămașă de noapte albă, scrobită. Au trecut mulți ani de atunci, acum curtea mea e plină de buruieni. Băieții au crescut, dar n-am ce să le dau ca să plece, să-și facă un rost pe lume. Singurul copil pe care am reușit să-l salvez e fata asta. Părea salvată, deși e cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.

Am mai sunat-o de câteva ori în vara aia, apoi tata a murit, iar pe mama a luat-o frate-meu la el, după ce au vândut animalele și au desființat postul telefonic. De vreme ce nu mai locuia nimeni acolo, nu mai era nevoie de el. Au trecut ani buni de atunci, destui cât să lase uitarea să se așeze iar peste tot. Cu toate astea, nu știu de ce, din când în când simt așa, ca și cum îmi e dor de ea. Și când simt asta, mă duc în curte și pun apă la rădăcinile alea pe care le-am găsit printre copaci. Îmi închipui că-s ale ei.

 

Reclame