Neorânduirea firească a lucrurilor

iarna

îmi trăgeam ciorapul subțire
peste pielea netedă
și îmi încheiam cămașa
până la penultimul nasture,
îmi prindeam la urechi
rubine,
îmi pudram nasul
în oglinda retrovizoare
și plecam.
acum îmi trag  pătura groasă
peste inima grea
și îmi închei socotelile cu viața
până la penultima suflare,
îmi prind în ochi
noaptea,
îmi privesc sufletul
în lumina crudă a lunii
și rămân:
vezi tu,
când vine iarna,
nu mai e vreme
de ieșit
din casă.

Reclame